Europe Exotica (6). Martinica. Ziua care s-a sfârșit fără să înceapă.

Pa Ni Pwoblem. Trei cuvinte care sintetizează tot atâtea veacuri de istorie. Un melanj de limbi, sonorități și atitudini în care se îmbină, pe de o parte bon vivre-ul francez și hakuna matata est-africană.

Dragostea de viață, dragostea de tihnă, de mâncare bună stropită cu licori amețitoare, de femei frumoase, de umbră peste zi și de dans peste noapte, traiul semi-vegetal al omului binecuvântat de Dumnezeu cu soare, cu roade și cu pește, cele trei cuvinte care definesc spiritul creol sunt în același timp o mantră de invocare a păcii. Să-și vadă fiecare de viața lui, de familia lui, de pământul lui și totul va fi bine. Pa Ni Pwoblem.

Intrarea bisericii St. Henri din mijlocul falezei se continuă în exterior cu un ponton de ciment și lemn care înantează cincizeci de metri în lagună, trasând un ax între universul divin și cel lumesc. La un capăt al axului, în naos, câteva pălăriuțe creole stau plecate întru rugăciune. La celălalt, pe capătul pontonului, un tată și cei doi flăcăi ai săi exersează sărituri în cap, în fund, pe burtă sau cum s-o nimeri.

Dacă Iisus va alege pentru a doua Sa venire orășelul acesta o va putea lua pe ponton către biserică, fără să trebuiască să-și ude picioarele mergând pe apă.

În rest, nicio mișcare. Piața locală e deschisă. Câteva vânzătoare de tricouri și rom picotesc cu capul pe tarabe, iar în fundul halei un bărbat doarme de-a binelea cu bărbia în piept. Pare că l-a târât nevasta la cumpărături și l-a uitat acolo.

E ceasul prânzului și cei câțiva turiști își îndreaptă slipurile colorate și colacii în formă de rățușcă spre capătul promenadei, unde e o braserie deschisă, poate singura. Îi urmez. În prag, un bătrân cu față lată, nas borcănat și privire blândă, varianta creolă a lui Shreck, ne organizează la cele 3-4 mese ale micuței terase.

E o afacere de familie, evident, cu Shreck pe post de manager, prințesa Fiona la bucătărie și un al treilea personaj, din alt film, poate o rudă, poate un vecin, mânuind grătarul. Meniul e scurt și cât se poate de creol. Pui, porc sau pește boucane, două salate, o supă. Comand și eu ca oaspeții de la masa vecină, ca să nu regret mai târziu că mâncarea lor arată mai bine decât a mea.

E groaznic de greu să fotografiezi oameni pe insula asta, cum te văd cu camera întorc spatele sau țipă la tine: pa d’foto, pa d’foto! Un nebun care picotea la piața de pește s-a trezit instantaneu și aproape că m-a luat la goană când a auzit click-ul aparatului. Dar cum cu nenea Shreck se poate spune că mă cunosc deja, deși am schimbat doar niște pui prăjit și o bancnotă de 20 de euro, îl rog să-mi pozeze pentru câteva cadre. Să nu se spună că n-am portrete de creoli în portofoliu.

Mă mai plimb un pic pe faleză și, când mă întorc, observ că braseria s-a închis. E ora 3, ora siestei. Cei care au mâncat se cuvine să-și odihnească stomacul. Cei care au servit – să-și numere banii. Închid enciclopedia spiritului creol până nu mă apucă și pe mine lenea. Sunt imigrant, am venit aici să muncesc.

Cei 46.

Turismul este un continuator pașnic al colonialismului. Înarmați nu cu tunuri și muschete, ci cu carduri de credit și cupoane de vacanță, turiștii vin să ia în stăpânire, pe termen limitat, o bucată din pământurile vizitate. De aceea, cred eu, marketingul pachetelor turistice se concentrează cu precădere pe cazare, elementul de proprietate al șederii, nu pe experiențele aferente.

Turismul e un feribot mare, colorat și zgomotos care urmărește siajul corăbiilor imperiale de acum câteva secole. Fapt pentru care francezii vizitează insulele francofone, englezii și americanii pe cele anglofone și așa mai departe. Nu se amestecă. Singurul turist străin pe care l-am întâlnit în Martinica era belgian.

Pe țărmul înalt de vis-à-vis de Le Diamant, 46 de siluete de piatră albite de vânt stau cu capul în pământ. Au fost oameni vii, oameni negri și vii, până când corabia care îi aducea înlănțuiți din Africa s-a izbit de stânci chiar aici, la baza coastei înalte și stâncoase înainte de a-i livra lui Jean Caffard, mare stăpân de sclavi și de plantații.

Se întâmpla în 1930, anul în care Franța a abrogat definitiv sclavia. Le Memorial D’Anse Caffard a fost înălțat la un veac și jumătate de ani de la tragedie pe pământul pe care cei 46 ar fi putut trăi liberi doar câteva luni mai târziu dacă istoria s-ar fi grăbit puțin.

Pe insulă se face autostopul într-o veselie. Nici nu e de mirare la cât costă taxiurile. Iau la ocazie o tânără care mă întreabă dacă am drum spre Point de Bout, că a ieșit de la muncă și se duce acasă. E ora patru. Deci cineva a muncit pe insula asta și eu l-am ratat. Îi explic că sigur, am drum oriunde o fi, numai să-mi dea indicații. O las în fața unei clădiri de apartamente și, dacă tot sunt aici, țin drumul spre mare.

În sfârșit o plajă ceva mai sexy: lungă și îngustă, încovoiată ca o semilună, presărată cu nisip alburiu care se scufundă în apa albastru-gri a lagunei. Vis-à-vis e capitala Fort de France, în care se poate ajunge cu vaporașele care străbat golful din când în când, la ore regulate. Pentru cei din sudul insulei e mult mai eficient să ia vaporul de aici decât să meargă pe autostradă și să se ambuteieze la intrarea în oraș.

Adăst vreun ceas la Point du Bout, dar nu văd niciun vaporaș traversând golful. Poate că azi nu circulă. E luni, or avea program de muzeu.

Uite niște tineri, probabil elevi de liceu, că stau strânși unii într-alții cum numai colegii pot s-o facă. Fetele în stânga, băieții în dreapta, se aruncă doi câte doi în apă și înoată de-a lungul marcajelor plutitoare, la semnalul din fluier al profesorului, care-i cronometrează și le trece timpii pe un caiet. Sunt copii frumoși, înalți, cu trupuri subțiri și puternice îmbrăcate în piele neagră sau cafenie, demni urmași ai sclavilor calitatea întâi livrați cu succes Martinicăi.

Mă așez la o tavernă care, după toate semnalmentele, e deschisă. Cei câțiva clienți, francezi metropolitani după umerii arși de soare, sorb din resturile de frappe de-acum topit. Din spatele tejghelei răsună niște Francis Cabrel dar nu se vede nicio mișcare. Aștept să văd ce se întâmplă. Nimic. Turiștii își iau catrafusele, lasă banii pe mese și pleacă. E prea târziu pentru prânz și prea devreme pentru cină. Plec să mai bănănăi.

Ziua care s-a sfârșit fără să înceapă.

Pe Claude îl trezesc, practic, din somn. Nu-s de vină eu, ci semnul pe care l-a proțăpit la marginea drumului: “Expo Tableaux Aux Culeurs Locales” Trec de semn și, gândindu-mă că e păcat să ratez o expoziție de artă creolă. Dar o fi deschis? Nu văd nicio mașină în parcare. Stau așa vreun minut. Să dau cu spatele, să nu dau cu spatele? Hai să dau.

Ușa e dată de perete. Intru și strig de câteva ori “hello, bonjour”. Artistul local reiese buimac din spatele unei draperii. Ori dormea ori tocmai fumase ceva bun. De mușterii nu pare să aibă nici parte prea des, nici chef prea mare. Vreau să beau ceva? Ce opțiuni am? Suc de fructul pasiunii. Bine, fă-mi două și mă decid eu pe care o să-l beau. Se încheie la cămașă și pleacă în fundul galeriei, de unde aud după câteva clipe, cum țipă pasiunea când o storci din fructe.

Picturile sunt minunate. Cam clișeu, ce e drept, dar asta este frumusețea artei creole: că-ți oferă exact ce aștepți de la ea. Apusuri de soare, sticle de rom uitate-n prispă, yole pescărești, siluete dolofane dansând zouk, toate zugrăvite în culori pe care doar oamenii care trăiesc în cultul soarelui le pot reproduce. Cumpăr câteva reproduceri – originalele sunt prea mari și prea scumpe – ca să le duc cadou prietenilor de la Air France și Banca Transilvania. Dacă articolele mele n-or să zugrăvească fidel atmosfera creolă, măcar picturile lui Claude să le umple birourile de culoare.

Cum o nenorocire nu vine niciodată singură, pe urmele mele intră un grup de 7-8 turiști care efectiv umplu salonul. Pesemne că mi-au văzut Opelul parcat. Oamenii trag la oameni. Sorb pe rând din cele două pahare cu suc de pasiune și mi-e greu să decid care e mai bun. Pe masă e o scrumieră de lemn cu două chiștoace fără filtru. Arta cere artificii.

În timpul acesta, noii vizitatori fac prăpăd în galerie, umplându-și brațele cu tot ce pot, plătesc și pleacă. Artistul bagă bănetul în sertar și-mi mai aduce un suc, din partea casei. A făcut vreo 300 de euro în cinci minute, poate dormi liniștit tot restul săptămânii.

E tot prea devreme pentru cină. Îmi iau un sandviș de la o gheretă și-l înfulec repede. O să se întunece în curând și ar fi bine să o tai către casă, că pe întuneric am sută la sută șanse să mă pierd. Fac două ceasuri pe drum și ajung în Le Marin un pic după 8. Foame nu-mi mai ei, dar parcă aș bea o bere pe veranda căsuței. Am sufletul uscat de atâta soare și nisip. Opresc în drum, la benzinăria Elf de la intrarea în oraș. Beznă. Un șofer care-și umflă cauciucurile la compresor mă lămurește:

–  La ora asta? Au închis. Veniți mâine.

O zi care, trecând prin calendar fără să înceapă, fără să se trezească din siestă, mi-a zis pa. Pa Ni Pwoblem.

Scurt moment al sponsorilor.

Zborurile au fost oferite de Air France, care operează zilnic pe ruta Paris – Fort de France, rută pe care au lansat recent o promoție cu plecare din București.

Cazarea, mașina, benzina, cumpărăturile, biletul de avion, mesele la restaurant (când am găsit unul deschis) le-am plătit direct cu cardul. Am folosit un card Banca Transilvania Flying Blue Premium, cu care am acumulat mile Flying Blue la fiecare cumpărătură, în raport de 2,5 mile pentru fiecare 4 RON cheltuiți.

În afară de mile, BT Flying Blue Premium include și o asigurare completă de călătorie precum și acces gratuit la lounge-urile aeroporturilor din București (Otopeni) și Cluj-Napoca.

Un ultim lucru pe care vreau să-l menționez este că, pe lângă milele pe care le aduni plătind cu cardul BT, acumulezi mile Flying Blue și pe baza zborului propriu-zis, în funcție de distanța parcursă, de clasa tarifară, de clasa de zbor și de nivelul de membership pe care l-ai atins (cu cât ești mai sus cu atât coeficientul de multiplicare crește). Un zbor București-Fort de France-București la clasa economy oferă 10842 de mile. Cu un card Platinum în buzunar primești 100% mile bonus.

(va urma)

Foto: Brad Florescu. Echipament: SONY A7. Pentru mai multe imagini vizitează galeria. Iar dacă vrei să vezi și altele intră pe blogul meu foto.