Am prezentat paşaportul. Am semnat patru formulare. Am făcut un depozit de 500 THB plus chiria şi am plătit taxa de card (300 THB). Consultantul – care vorbea o engleză foarte bună – a scos un card din sertar, l-a introdus într-un aparat şi m-a rugat să tastez ce cod PIN vreau eu. A trebuit să fac asta de două ori. Un supliciu.

Mai ţii tu minte aparatul pe care n-am reuşit să-l distrug? Până la urmă, am reuşit. După o şedinţă de snorkeling în Pulau Banyak, micuţul TX5, waterproof până la 3 metri, a început să moară încet. După două zile în care mi-a dat tot felul de mesaje dubioase, n-a mai pornit deloc. La mine pe insulă nu ştia nimeni să-l repare. Patronul unui magazin de electronice l-a consultat cu un aer îngrijorat şi a emis:

– Tsunami-ul a smuls vaporul din port şi l-a adus până aici, în mijlocul oraşului.
– 2600 de tone cărate 5 kilometri de un val?
– Exact, domnule. Într-o clipită.

Un metru din nisipul plajei a fost luat de ape şi mutat pe fundul mării. Valurile şi-au schimbat forma şi dinamica. Laguna arată ca un lac liniştit. Păsărelele cântă, fluturii zboară, turiştii se scaldă. Avioanele şi feriboturile şi-au reluat cursele. Zici că nu s-a întâmplat nimic.

Pilotul ne-a făcut un safety briefing peste umăr, întrerupându-se din când în când pentru a discuta cu turnul de control. Auzeam totul în căşti. Dacă aş fi apăsat butonul de pe manşă, le-aş fi putut zice două vorbe despre siguranţa zborului în Tanzania. Over and out.

Azi-noapte au fost 30 de pene de curent. Acum 4 ore, ca să nu mai existe discuţii, reţeaua electrică a picat de tot. Mai am baterie pentru postul ăsta şi net mobil care merge cu 1K pe secundă.

Pârâiaşul care curge pe lângă casă în ritmuri de feng-shui s-a transformat peste noapte într-un torent furios. Albia lui îngustă colectează apele de pe dealul din spate. La cât plouă, în curând o să dea pe dinafară.

Avionul îmbrăţişează pista aeroportului din Vava’u ca pe o iubită uitată într-un port. Sute de săteni s-au strâns să-l privească. Pentru ei, e o minune a tehnicii. Şi pentru mine e la fel, dar dintr-un cu totul alt motiv: Ultimul Convair a fost fabricat în 1954. Suntem în Anul de Graţie 2008.

Nimeni nu înţelege ce se întâmplă. Martie şi aprilie sunt cele mai secetoase luni din an, cu temperaturi urcând spre 38 de grade şi precipitaţii coborând spre zero. Anul trecut ni se topeau creierii din cap. Nu bătea niciun pic de vânt, puţurile secaseră, stăteam cu capul în găleata cu gheaţă.

Căpitanul sorbi ultima gură de whisky şi se întoarse în cockpit. Copilotul strânse ziarul împrăştiat pe tot bordul şi decuplă pilotul automat. Urmă un viraj strâns către dreapta, combinat cu o pierdere rapidă de altitudine.

10 minute mai târziu şi 4500 de metri mai jos, avionul survola, zburând în cerc, un atol superb, pierdut în mijlocul Oceanului Indian. O voce se auzi din cockpit:

– Vezi, Mr. Brad, aşa se face treaba aici. Cu cap, cu muncă multă, cu seriozitate şi cu cinste. Fermierii ne ascultă şi cultivă cafeaua la standardele pe care impunem. Fără compromisuri. La rândul nostru, le contractăm oamenilor întreaga recoltă, le plătim preţul pe care l-am agreat de la început şi îi ajutăm cu expertiză şi logistică. De aceea, unele dintre cele mai bune soiuri de cafea din lume poartă numele acestei regiuni.

Săptămâna viitoare, cum se mai liniştesc furtunile groaznice de pe aici, urcăm pe vapor şi o luăm spre nord. Doar eu şi Unirea. Elena rămâne în Koh Phangan, să aibă grijă de site, de motan şi de voi.

Companiile aeriene nu-şi mai permit să ne plimbe mii de kilometri pentru câteva sute de euro. Fie scumpesc, fie dispar. În cel mult 10 ani, călătoriile cu avionul vor redeveni un lux. Iată câteva motive.

Un clip nou, melodia şi versurile “Alles hat Seine Zeit” de Michael Pritzke – a.k.a. Mr. Campfire. Un cântec scris într-o noapte pe plaja din Chakloklum, Koh Phangan.

A încercat de două ori să fugă din lagărul comunist. A construit capitalismul cu mâinile lui. Şi-a luat mâinile şi le-a pus pe chitară.

Bărbatul de 49 de ani, masterand în ştiinţe politice, economie şi finanţe, fost copywriter de senator american, fost ghimpe în coasta lui IBM, fost angajat de vârf al unei companii din Top 500 Forbes, sfătuitor personal şi prieten apropiat pentru bogaţii Americii, jucător la bursă şi probabil multimilionar, singurul farang autorizat să predea gastronomie thailandeză în Thailanda, se spală pe mâini, bea un pahar zdravăn de apă şi se aşează în faţa mea, pregătit pentru interviu.

Doi italieni, un neamţ şi un canadian într-un jam session de mare efect la Omega Bar.

Deşi era printre cei mai bine plătiţi 5% dintre americani, posesiunile lui William P. Pitts constau dintr-o chitară, un pat, o colecţie de vinuri şi 300 de cărţi de bucate, înghesuite în mica sa garsonieră. A, şi să nu uităm motocicleta pe care am întâlnit-o mai devreme pe Golden Gate Bridge.

“Traditional way. You can help.” sugeră Johan. „Traditional” sună foarte bine în urechile străinului călător. Cât despre „help”, cine ar fi refuzat să-şi vâre braţele până la cot într-un meşteşug secular, asudând alături de localnici? Eram un cetăţean al lumii, unul de-al lor, dacă o făceam şi pe asta puteam să candidez la postul de şaman. Spectacolul putea să înceapă.

Salomeea e sănătoasă şi cuminte pentru că a fost născută acasă, în dragoste şi pentru că a fost cu mine din prima secundă. Dacă o năşteam la spital, mi-o aduceau s-o văd cinci minute, dar aşa a stat cu mine în fiecare clipă a vieţii ei. Eu mă ghidez după ideea de grijă naturală.

Povestea unui om care-a plecat din Europa pentru că nu mai avea voie pe plajă.

Până la urmă, râul e cel mai bun metrou din Bangkok.

Atunci când ajuţi schimbarea, trebuie să fii la rândul tău gata de schimbare. Demarat cu entuziasm mult şi resurse puţine, Amazingrace.ro a fost un produs bun la vremea lansării. Pentru 2011, era nevoie de mai mult. Aşa a apărut Tedoo.ro.

În fiecare miercuri seara, muzicienii şi melomanii din Koh Phangan se adună la Omega Bar, în Chaloklam.

– De când lucrez ca ghid, am fost mușcat de 5 ori. Două cobre și trei vipere. Ultima oară chiar aici, la râu, când mă spălam pe picioare. Şi uite, n-am murit.
– Cuvintele tale sunt o adevărată alinare. Dar cum ai făcut? Ai avut ser anti-venin la tine?
– Ei, na! De unde ser anti-venin în Ketambe? Am aplicat metoda tradițională.

– Ce mâini moi ai, lucrezi pe calculator? Îţi foloseşti doar cele 10 degete?
– Mai rău. Sunt fotograf. Folosesc doar unul.

Biologii au descoperit că PNGL adună la un loc cele mai multe specii de plante și animale prezente în Cartea Junglei, capodopera lui Rudyard Kipling. Lista rezidenților din PNGL e nesfârșită: peste 25.000 de specii, dintre care aș menționa aici doar câteva endemice: Orangutanul Sumatran (Pongo Abelii), Tigrul Sumatran (Panthera Tigris Sumatrae), Elefantul Sumatran (Elephas Maximus Sumatranus)

Lolo, Molo și Tolo sunt 3 zibete care, fără consimțământul lor, contribuie la edificarea societății capitaliste. De dimineață până seara sunt hrănite cu boabe de cafea pentru ca, a doua zi, din intestinul lor gros să reiasă deliciosul Kopi Luwak, cea mai scumpă cafea din lume: până la 600 de dolari kilogramul.

“Mergeți la firma elvețienilor. Ei se ocupă cu cafeaua pe-aici”. Am pornit prin ploaie în direcția trasată de arătătorul bătrânului, către o margine noroioasă de sat. Firma elvețienilor era singura construcție de cărămidă din tot Lintongul. Am sunat la ușa de termopan. Ne-a deschis un bărbat ale cărui trăsături vag europene se chirceau într-o mină surprinsă și bănuitoare.

Ştiai că între Ajibata și insula Samosir funcționează regulat un car ferry? Nu și nici nu te interesa? Nici eu n-am știut și nici nu mă interesa. Puteam să întreb. Aș fi scurtat drumul cu 10-12 ore. Dar bărbații adevărați nu cer direcții. Bărbații adevărați se rătăcesc.