Pasiunile lui Riki sunt: muzica, femeile frumoase și băutura bună. Când are langă el o femeie, îi cântă la chitară. Când cantă, îi vine să bea rom. Şi când bea rom, se îndrăgostește. De-aia n-o să-l prinzi niciodată pe deplin mulțumit.

Laguna din Aitutaki are 40 de kilometri de la nord la sud și e considerată a fi unul dintre cele mai bune 10 locuri din lume în care să te dai cu caiacul. Adăpostește 17 insule dintre care doar una este permanent locuită: cea mare. Pe celelalte sunt fie resorturi, fie mici bungalouri, fie doar crabi și palmieri. Azi am să vă trimit în 3 insule pustii.

If you choose us from all the islands in the world, we would like to share with you everything we have more beautiful.

Airbusul a luat la traversat Oceanul Indian, de la nord-vest la sud-est. În 3 ore, zburam peste Maldive. Am trecut la 2.000 de kilometri de coasta Indiei, de Malaezia, de Indonezia (care până de curând mi se părea la mama naibii). Şi-am mers mai departe, spre sud. Înainte, în urmă, în stânga, în dreapta și dedesubt: numai apă. După 8 ore de zbor, avionul a cârmit est și a ținut-o drept spre Melbourne. După încă 4 ore, am aterizat pe coasta sudică a Australiei. Ajunși la capătul lumii, încă mai aveam de mers…

Cape Tenaro, Akrotiri Tainaro sau Cape Matapan este cel mai sudic punct din Europa, cu mai puțin de 1° diferență față de Tarifa, care este cel mai din sud pământ european. O să mă întrebați de ce ar vrea cineva să se ducă până acolo. Doar așa, ca să spună că a coborât cel mai jos pe continent? Şi când spun cel mai jos am în vedere și faptul că exact lângă far este grota despre care se știe că ar fi intrarea în iad, că acolo sălăsluiește Hades, zeul morții.

Porto Kagio este departe de orice. Până și pentru cei din Kalamata (unde puteți ajunge cu avionul de la Atena) e greu de ajuns, pentru că drumul înseamnă numai serpentine, dintr-un vârf de munte în altul, fără parapeți și cu viraje bruțte. Normal, tot ce e minunat ori e imoral, ori e ilegal, ori îngrașă. Ori e atât de frumos, încât merită orice efort.

Mani este o carte, mai degrabă decât un loc. O carte plină de capitole, ca un munte Olimp, plin cu zei. Vă invităm în continuare să vă plimbați cu noi prin Mani, cu mașina, fără să ne grăbim. Putem să […]

Dacă aș spune cuiva că Grecia e la aceeași latidudine cu Siria și la 300 de mile de Libia, mi-ar râde în nas. Nu zic, și mie mi-a venit să râd când am citit prima oară o chestie similară, într-o carte care vorbea despre Capul Tenaro, cel mai sudic punct al Eladei. Acum, că sunt aici, nu mai râd, pentru că e adevărat. Ce văd în jur aduce mai degrabă cu Nordul Africii sau cu aridul Orient Mijlociu decât cu Grecia pe care o știm cu toții, indiferent că am văzut-o sau nu.

Am pornit vineri după-amiaza din București, i-am dat prin Bulgaria cu 120-la-oră (am luat doar un radar, am rezolvat cu 10 Euro în talon), am văzut luminile calde  ale Salonicului abia spre miezul nopții. Sâmbătă dimineața am luat-o pe nou-construita […]

După 10 zile petrecute prin munți și deșerturi, constituția mea de proaspăt european începuse să-și ceară dreptul la puțină civilizație. Trebuia s-o iau din loc. În acest scop, mai aveam 3 zile până la avion și o hartă Michelin a Marocului.

La 30 de kilometri de Zagora, un neamț bogat și excentric s-a hotărât să se retragă pentru restul vieții lui. Pasionat de astronomie, și-a construit un mic observator. Apoi a făcut și un hotel lângă el, pentru cei care vor să se bucure de cerul limpede al Saharei.

La câțiva kilometri sud de Merzouga se află un sătuc întemeiat acum 40-50 de ani de malinezii veniți pe ruta vechilor caravane. Locuitorii satului au trăsături tipice Africii central-vestice și își păstrează vechile tradiții cum pot și ei.

Drumul de la Marrakech până aici a fost o experiență fenomenală. Kazbah Road, șoseaua care traversează Munții Atlas e un fel de Transfăgărășan de-al nostru, cu cel mai înalt punct pe la 2.200 de metri. E greu să conduci nu din cauza asfaltului sau a traficului (foarte decente amândouă), ci pentru că peisajele ireale îți fură atenția permanent.

Pentru vânzătorii marocani, negocierea prețului nu e o povară, ci o plăcere. Nu evitați negocierile, pentru că ele fac parte dintr-un ritual social străvechi. E ca o conversație. Purtați-o cu plăcere. Şi nu uitați că un târg bun începe după ce-ați reușit să scădeți prețul inițial la 30-40%.

Am decolat cu 40 de minute întârziere. Am ajuns la Madrid tot cu 40 de minute întârziere, după cel mai drept zbor pe care l-am făcut în viața mea. Avionul a decolat de pe Otopeni pe pista 24 și nu a virat nici stânga, nici dreapta timp de 3 ore. La Madrid, a mers drept înainte și s-a pus pe pistă fără niciun viraj.

Locul era împânzit de Monitor Lizzards de 1 metru și jumătate și de maimuțe Long Tail Macaq. Una dintre ele a sărit pe o masă și a furat o cutie de Coca-Cola Light, spre amuzamentul ghizilor locali și groaza turistei care băuse până atunci din cutia cu 2 calorii. Eu m-am amuzat, deci se cheamă că sunt ghid local.

Insula a fost timp de mulți ani folosită ca plantație de palmieri și loc de refugiu pentru pescari. În momentul în care am ajuns noi pe ea, populația locului era compusă din cei 6 membri ai staff-ului, o familie de pescari și familia dive-masterului care opera micul dive-shop de pe mal. Masterul era neamț, se însurase cu o localnică și aveau un băiețel scump foc, pe nume Andrey.

Joe s-a dus acasă ca să se pregătească de oaspeți. Casa lui urma să fie deschisă toată ziua. Ăsta e un obicei la musulmani: își declară casa “deschisă” și oricine poate intra în ea în ziua aceea, să stea de vorbă și să se ospăteze. Nu ca la noi de Crăciun, când ne închidem în casă cu toată familia; aici oricine poate intra, iar prietenii sunt invitați de onoare.

Noroc, noroc și din nou noroc…am mers 200 de metri pe limba de nisip să fotografiem apusul și în timp ce 40 dintre cei 46 de turiști stăteau pe terasa restaurantului așteptând “activitatea”, pe noi ne-au surprins 12 pui de țestoasă care eclozaseră în libertate.

Când am ajuns în Sandakan, orașul fierbea de nerăbdare, așteptând sfârșitul Ramadanului. Mai erau 36 de ore de post, iar piețele erau pline de vănzători și gospodine care-și făceau provizii pentru masa festivă.

Am avut 15 minute să facem duș și să ne bem cafelele la restaurantul de pe malul râului. Ne-am dezmeticit și ne-am urcat în bărci pentru al doilea river cruise. De data asta, am mers în susul râului, sperând să întâlnim ceva elefanți pitici sau rinoceri. N-am găsit nici una, nici alta: rinocerul pentru că este pe cale de dispariție, Pygmy Elephant pentru că abia în noiembrie ajung cu turmele la râu. În schimb, am văzut un pui de crocodil, nu mai lung decât o pisică, dar foarte fioros altfel: a stat numai cu boticul căscat spre noi, ca și cum spunea: “My mom is bigger!”

Primul loc pe care îl aveam de vizitat era Hanging Coffin la Batu Putih, la 2 ore de mers cu mașina. Locul respectiv: o stâncă în care e scobită o peșteră. Aici erau aduse acum mii de ani niște coșciuge dintr-un lemn la fel de tare ca fierul. În ele erau cadavrele celor mai de seamă oameni din comunitățile din jur: războinici, conducători, fruntași ai comunității și oameni care s-au sacrificat pentru binele celorlalți.

OrangUtanii sunt victimele despăduririlor sălbatice care afectează insula de mai bine de 200 de ani. Dacă, până de curând, comerțul cu lemn era principalul motiv al defrișărilor, de ceva timp localnicii rad mii de hectare de jungle ca să planteze palmieri. Uleiul lor este apoi vândut către industria alimentară și industria cosmeticelor precum și pentru fabricarea de biocombustibili.

Singapore. Trezirea la ora 7.30. Ultimele verificări la bagaje și fuga la recepție pentru check-out. O cafea rapidă și o rugăminte la concierge: aveam nevoie de un taxi care să ne duca din Singapore în Johor Bahru, cel mai apropiat oraș malaezian, de unde urma să luăm avionul spre Sandakan, Borneo.

La 7.30 am deschis ochii. Poate i-aș fi închis la loc, ca în București, dar pe geam nu se vedea teiul cartierului, ci poza de azi-noapte în lumina de dimineață. Ţuști la aparatul foto, câteva cadre de pe balcon, apoi fuga la liftul exterior, să mai trag niște cadre și de la înălțime. N-au ieșit cine știe ce, pentru că geamul liftului era aburit, prin urmare, nu le-am pus aici.

Trezirea la 6.00 dimineața. Taxiul s-a strecurat greoi printre partenerii de trafic și am făcut o oră și un sfert până la Otopeni. Aeroportul era destul de pustiu la ora aia, așa că în 10 minute am făcut check-in și am trecut prin formalitățile vamale. Am făcut poze tuturor avioanelor de pe pistă, până când mi-a zis un domn ca “nu e voie”.