Lolo, Molo și Tolo sunt 3 zibete care, fără consimțământul lor, contribuie la edificarea societății capitaliste. De dimineață până seara sunt hrănite cu boabe de cafea pentru ca, a doua zi, din intestinul lor gros să reiasă deliciosul Kopi Luwak, cea mai scumpă cafea din lume: până la 600 de dolari kilogramul.

“Mergeți la firma elvețienilor. Ei se ocupă cu cafeaua pe-aici”. Am pornit prin ploaie în direcția trasată de arătătorul bătrânului, către o margine noroioasă de sat. Firma elvețienilor era singura construcție de cărămidă din tot Lintongul. Am sunat la ușa de termopan. Ne-a deschis un bărbat ale cărui trăsături vag europene se chirceau într-o mină surprinsă și bănuitoare.

Ştiai că între Ajibata și insula Samosir funcționează regulat un car ferry? Nu și nici nu te interesa? Nici eu n-am știut și nici nu mă interesa. Puteam să întreb. Aș fi scurtat drumul cu 10-12 ore. Dar bărbații adevărați nu cer direcții. Bărbații adevărați se rătăcesc.

Cafeaua i-a îmbogățit pe mulți. Terase și restaurante, importatori și prăjitori, exportatori și procesatori, intermediari și revânzători, pe lanțul lung de la pământ la ceașcă, fiecare zală dublează prețul. Pentru ca industria cafelei să câștige atât de bine, cineva trebuie să piardă. Aș propune să piardă fermierii. E cineva împotrivă? Se abține cineva?

La primul restaurant din Tuk-Tuk, cum treci de curbă, dai de alt semn, care pare să îl contrazică pe cel din aeroport: „We Sell Magic Mushroom”. Textul e însoțit de imagini suggestive: o ciupercă gigantică și niște norișori psihedelici, ca să fie clar. Al doilea restaurant afișează aceeași ofertă. Al treilea – la fel. Magic Mushroom, Magic Mushroom. Sunt celebrele ciuperci halucinogene, care răsar după ploaie din balega de bivol. Nu glumesc și nu încerca asta la țară. Funcționează doar în baligi tropicale.

Dacă ești nemulțumit de șoselele de la noi, te iau să conduci o săptămână prin Sumatra. Sau o zi. Sau o oră. După ce te vei fi dat jos de la volan – în cazul în care ești încă viu și nu ți-ai pierdut mințile – vei mulțumi Cerului că te-ai născut în România.

Cum se înmulțesc stelele în Malaezia. Ultimul vapor pentru Medan. De ce nu stau asiaticii la plajă. Cea mai bună mașină din lume. Singur împotriva a 600.000 de chinezi. Lacrima lui Antony.

O poveste despre una dintre cele mai mari insule ale Planetei. Despre cea mai scumpă cafea din lume și despre cel mai devastator tsunami din istorie. Despre natura umană și despre oamenii naturii. Despre drumuri de apă și drumuri de coșmar. Sumatra, Indonezia, Insula Nebună. Un foileton de Brăduț Florescu.

Programele noastre nu sunt ușoare. Trezirea la 6.30, exerciții fizice, yoga, meditație, Pilates, box thailandez, volei în fiecare zi. Fără carne, pâine, sau alte sucuri îmbuteliate. Şi fără gheață și cafea, după cum v-am spus. Deși e greu, nimeni nu renunță. Oamenii respectă programul și pleacă aici cu 6 până la 12 kilograme mai puțin. Sau, după caz, se lasă de țigări, băutură, droguri.

Ştiți proverbul: dacă-ți dau un pește te ajut să trăiești o zi, dar dacă te învăț să pescuiești, te ajut să trăiești o viață. Așa e și cu munca noastră. Nu putem face tot. Îi învățăm pe clienți cum să trăiască sănătos. Apoi, trebuie doar să respecte câteva reguli simple.

Am intrat într-un pavilion privat, împrejmuit cu copăcei și flori și liniște. Aș fi putut jura că suntem la o mie de kilometri de lumea civilizată, deși “paradisul turistic” al Samui-ului își vedea de treabă 5 minute mai jos. Terapeuta – pe numele ei Tam – a pregătit toate cele necesare și, înainte de a se apuca de treabă, a stat două minute cu ochii închiși. Intrarea în starea de a face bine.

Deși nu afișează luxul de la Six Senses, inovativitatea Kamalaya sau super-atitudinea Silavadee, By The Tree este un spa fermecător și cinstit, care-și face treaba bine la prețuri decente. Cum nu toată lumea își permite să dea niște mii de euro pentru o săptămână de relaxare și alint, vă prezentăm By The Tree Spa ca o opțiune foarte interesantă pe segmentul mediu de preț.

“Am conceput spa-ul și pachetele de tratament pentru oameni tineri, în căutare de frumusețe și inimitate”, ne explică gazda noastră. “Cea mai mare parte a meniului cuprinde tratamente de infrumusețare și pachete pentru cupluri. Se vând ca pâinea caldă. 4 dintre cele 5 camere de masaj sunt ocupate în acest moment.”

Dacă te simți obosit și lipsit de energie, dacă ai pus ceva kilograme pe tine din senin, dacă ai probleme cu digestia și cu somnul, dacă ți-au apărut pete pe piele și nu mai reușești să scapi de cearcăne, toate acestea sunt semne că organismul tău e plin de toxine. Cum poți scăpa de ele? Logic, printr-un program de detoxifiere. Unde? La Absolute Sanctuary, pe insula thailandeză Koh Samui.

Prima oprire o facem la Pool Villa, o minunăție cu vedere la mare, piscină infinity, două dormitoare și tot atâtea băi. Clădirea e înconjurată de un zid înalt. Doar pasărea cerului poate trage cu ochiul. Spectaculos, romantic și foarte intim.

Resortul nu e construit din lemn și cărămidă, ci din tentații și păcate. Pe post de mortar s-a folosit sex appeal. Piscina se curăță cu tequila și se umple cu Bombay Sapphire. Ventilatoarele împrăștie mireasmă de pierzanie. Pentru pavaj s-au folosit inhibiții, pe care pașii dansatorilor le sfărâmă nemilos. Dacă ții la virginitatea ta, nu veni la Beach Republic. O s-o pierzi. Punem pariu pe-o bere?

Programele de wellness sunt calibrate după profilul fiecărui client în parte. Uleiurile esențiale sunt alese funcție de data nașterii, care corespunde unui anumit element al naturii: apă, foc, pământ, aer (nicio treabă cu zodiacul apusean). Astfel încât, dacă ești „de foc”, vei fi masat cu un ulei “de apă”, care te va stinge întru relaxare sau cu un ulei de “aer” care te va ațâța întru mai multă energie. Depinde ce nevoi ai.

Karina și John Stewart au avut nevoie de numai 4 ani pentru a aduce Kamalaya pe lista celor mai importante centre de spa și wellness din lume. Distincția “Best Asian Spa”, nominalizarea în “Top 10 spas of the world” și titlul de “Spa personality of the year” obținute în 2009, sunt motivele pentru care călătoria noastră în lumea turismului sănătos începe de la Kamalaya.

Nimeni și nimic nu mă putea face să plec de la Lacul Toba. Azi am să vă povestesc cum am fost invitat la o nuntă, cum l-am învățat Photoshop pe Președintele Indoneziei și cum am reușit să îngheț bocnă la 5 grade nord de Ecuator.

Când povestesc despre locuri ca Toba, mă frustrează teribil faptul că nu pot să spun tot. Că, de oriunde aș alege să încep povestea, va trebui să renunț la o parte din întâmplări. Trebuie să selectez, să prioritizez, să tai și să spânzur evenimente, stări, imagini. Altfel n-aș mai termina niciodată. Vă avertizez, deci, că ceea ce veți citi mai departe e doar o bucățică din ce am trăit acolo și că, pentru a vă putea imagina ce veți trăi voi, trebuie să înmulțiți totul cu o sută.

La latitudinile astea, ploaia nu stă mult pe gânduri. Cum se strâng norii, începe. Am luat-o spre casă și era cât pe ce să scap neudat, dar cu 200 de metri înainte de destinație, s-a pornit potopul. Am intrat în cameră murat până la piele. Mi-am scos hainele ude și m-am apucat să-mi verific mai atent rănile. Cea de la cot nu arăta bine deloc. Se vedea osul. Sângera abundent. M-a luat cu leșin.

Până de curând, am fost convins că cele mai urâte orașe din lume sunt Slobozia, Slatina și Bucureștiul. Dar îndată ce-am atins coasta nordică a insulei indoneziene Sumatra, podiumul clasamentului meu personal s-a schimbat spectaculos. Doamnelor și domnilor, cele mai urâte orașe din lume sunt Medan, Medan și Medan!

Taman când mă gândeam că ar fi cazul să merg totuși mai departe, spre Singapore sau Kuala Lumpur, ochii mi s-au oprit pe afișul unei agenții de voiaj. Zicea așa: “Penang-Medan by boat, daily at 9 a.m.”. Medan? Sumatra?? Indonezia??? Trebuie să fie o glumă, o confuzie. Intru.

Am pornit, împinși doar de cele două picioare bătrâne, dar antrenate, ale ricșarului. Vehiculul era echipat cu un casetofon pe baterii, pentru a face experiența mai agreabilă. Oldies but goldies. Am părăsit Lebut Farquahar pe “I’m not in love”, am cotit dreapta spre Lebut Light pe “My Way” și, pe ultimele acorduri din “Yesteraday Once More”, am ajuns la Fort Cornwallis.

Vaporul s-a desprins de chei la 7 fix, cu destinația Donsak. Thailandezii or fi ei mai relaxați din fire, dar cu punctualitatea nu se joacă. Vasul era ticsit de tineri care zăceau, mahmuri și somnoroși, în cabine și pe punte, resimțind încă efectele multelor ”buckets of joy” date gata pe plajă la Haad Rid

“Pești mandarini aici, lângă ponton? Păi ăștia sunt o super-raritate, sunt greu de găsit și în fundul recifului”.”Da”, îmi răspunde Leon. “Aici lângă ponton s-a bătut recordul mondial la număr de specii vizionate într-o singură scufundare”.

Ne’Buyang s-a născut în 1930 în sătucul Lemo din regiunea Tana Toraja, Sulawesi, Indonezia. Dacă ar mai trăi, Ne’ Buyang s-ar putea declara mulțumit că lasă în urma sa 5 copii, 13 nepoți și mari suprafețe fertile pentru cultivarea orezului.

Poate că de Antakia (sau Hatay, numele aeroportului) n-ai auzit, dar sunt convins că Antioch îți sună mult mai cunoscut. Antakia de azi e una și aceeași cu Antioch-ul menționat în Biblie și în cărțile de istorie, o cetate fondată acum peste 2300 de ani de Seleucus I Nicator, generalul lui Alexandru cel Mare.

Konya are un aer spartan și rece (e drept, la minus 10 grade nici nu era greu), de școală monastică. Peste toate plutește însă un parfum de poezie și de rugăciune. Konya seamănă cu un suflet care s-a lepădat de plăcerile trupești, trăind în liniște și bucurie spirituală.

Cealaltă Turcie nu e are resorturi de 5 stele, yachturi și piscine. Nu vibrează în ritmurile discotecilor, nu are izvoare de alcool incluse în preț și nu primește la restaurantele sale oameni în costume de baie. Astăzi am să vă povestesc despre o bucată din această Turcie mai puțin știută: Kappadokia (sau Cappadocia, așa cum o știu europenii).