Locul era împânzit de Monitor Lizzards de 1 metru și jumătate și de maimuțe Long Tail Macaq. Una dintre ele a sărit pe o masă și a furat o cutie de Coca-Cola Light, spre amuzamentul ghizilor locali și groaza turistei care băuse până atunci din cutia cu 2 calorii. Eu m-am amuzat, deci se cheamă că sunt ghid local.

Insula a fost timp de mulți ani folosită ca plantație de palmieri și loc de refugiu pentru pescari. În momentul în care am ajuns noi pe ea, populația locului era compusă din cei 6 membri ai staff-ului, o familie de pescari și familia dive-masterului care opera micul dive-shop de pe mal. Masterul era neamț, se însurase cu o localnică și aveau un băiețel scump foc, pe nume Andrey.

Joe s-a dus acasă ca să se pregătească de oaspeți. Casa lui urma să fie deschisă toată ziua. Ăsta e un obicei la musulmani: își declară casa “deschisă” și oricine poate intra în ea în ziua aceea, să stea de vorbă și să se ospăteze. Nu ca la noi de Crăciun, când ne închidem în casă cu toată familia; aici oricine poate intra, iar prietenii sunt invitați de onoare.

Noroc, noroc și din nou noroc…am mers 200 de metri pe limba de nisip să fotografiem apusul și în timp ce 40 dintre cei 46 de turiști stăteau pe terasa restaurantului așteptând “activitatea”, pe noi ne-au surprins 12 pui de țestoasă care eclozaseră în libertate.

Când am ajuns în Sandakan, orașul fierbea de nerăbdare, așteptând sfârșitul Ramadanului. Mai erau 36 de ore de post, iar piețele erau pline de vănzători și gospodine care-și făceau provizii pentru masa festivă.

Am avut 15 minute să facem duș și să ne bem cafelele la restaurantul de pe malul râului. Ne-am dezmeticit și ne-am urcat în bărci pentru al doilea river cruise. De data asta, am mers în susul râului, sperând să întâlnim ceva elefanți pitici sau rinoceri. N-am găsit nici una, nici alta: rinocerul pentru că este pe cale de dispariție, Pygmy Elephant pentru că abia în noiembrie ajung cu turmele la râu. În schimb, am văzut un pui de crocodil, nu mai lung decât o pisică, dar foarte fioros altfel: a stat numai cu boticul căscat spre noi, ca și cum spunea: “My mom is bigger!”

Primul loc pe care îl aveam de vizitat era Hanging Coffin la Batu Putih, la 2 ore de mers cu mașina. Locul respectiv: o stâncă în care e scobită o peșteră. Aici erau aduse acum mii de ani niște coșciuge dintr-un lemn la fel de tare ca fierul. În ele erau cadavrele celor mai de seamă oameni din comunitățile din jur: războinici, conducători, fruntași ai comunității și oameni care s-au sacrificat pentru binele celorlalți.

OrangUtanii sunt victimele despăduririlor sălbatice care afectează insula de mai bine de 200 de ani. Dacă, până de curând, comerțul cu lemn era principalul motiv al defrișărilor, de ceva timp localnicii rad mii de hectare de jungle ca să planteze palmieri. Uleiul lor este apoi vândut către industria alimentară și industria cosmeticelor precum și pentru fabricarea de biocombustibili.

Singapore. Trezirea la ora 7.30. Ultimele verificări la bagaje și fuga la recepție pentru check-out. O cafea rapidă și o rugăminte la concierge: aveam nevoie de un taxi care să ne duca din Singapore în Johor Bahru, cel mai apropiat oraș malaezian, de unde urma să luăm avionul spre Sandakan, Borneo.

La 7.30 am deschis ochii. Poate i-aș fi închis la loc, ca în București, dar pe geam nu se vedea teiul cartierului, ci poza de azi-noapte în lumina de dimineață. Ţuști la aparatul foto, câteva cadre de pe balcon, apoi fuga la liftul exterior, să mai trag niște cadre și de la înălțime. N-au ieșit cine știe ce, pentru că geamul liftului era aburit, prin urmare, nu le-am pus aici.

Trezirea la 6.00 dimineața. Taxiul s-a strecurat greoi printre partenerii de trafic și am făcut o oră și un sfert până la Otopeni. Aeroportul era destul de pustiu la ora aia, așa că în 10 minute am făcut check-in și am trecut prin formalitățile vamale. Am făcut poze tuturor avioanelor de pe pistă, până când mi-a zis un domn ca “nu e voie”.