După doi ani și jumătate de absență m-am întors la Koh Phangan ca să-mi iau rămas bun.

Mai întâi cumperi un pui de macac. Apoi îl duci la Kadaejae Monkey Training School, unde domnul Luesak Papthanawat îl învață să recunoască o nucă de cocos coaptă, să o dea jos din copac și să răspundă la diverse comenzi.

Într-un clasament al destinațiilor nedreptățite de ghidurile turistice, Surat Thani s-ar clasa lejer în primele 10 locuri.

Când domnul Panu, starostele barcagiilor de pe râul Tapi, mi-a propus într-o doară să mă ducă la licurici, inițial am strâmbat din nas. Licurici văd și de la mine de pe verandă, mai ales când beau peste măsură.

Copiii lui Thepsin au cântat și au dansat până târziu, spre bucuria trecătorilor care, în drumul spre casă, opreau să-și reamintească cine sunt și de unde vin. Un spectacol, un oraș, o seară care spun despre Thailanda mai multe decât aș putea spune eu vreodată.

Mi-a luat puțin peste o oră să străbat cei 70 de kilometri până în oraș. Prăfos, poluat și aglomerat ca orice oraș din Asia, Surat Thani își confirma statutul de transportation hub al provinciei. Aici, lumea vine ca să plece mai departe.

Gata, am decis. Frumusețea din imagine se va numi UNIREA. Iată câteva motive:

Ideal, zice el, ar fi să am la mine injecții cu adrenalină. Doar că adrenalina, dacă n-o injectezi cum trebuie, îți face praf cordul. Am optat pentru o soluție mai puțin eficientă, dar și mai puțin riscantă.

Traseul e gata, eu sunt gata, tu ești gata, aștept să fie și actele gata. Haideți, big chief, că ne grăbim.