Sulawesi-Papua (Ep. 1) – Raja Ampat, unde se duc diverii buni după ce mor. Cei norocoși mai devreme.

Doar că, după fiecare scufundare, Bogdan îmi arăta pozele pe care le făcuse. Minunate. Minunate. Cu fiecare fotografie, în sufletul meu încolțea dorința de a mai încerca o dată. “Mă, zici să mă bag și eu?” “Evideeeent, trebuie să te bagi, vrei să repeți povestea din Borneo?”

A, da, povestea din Borneo, de anul trecut, când eram singurul alb din Semporna care nu venise acolo ca să facă diving. Că m-am plimbat pe la Mabul, Kapalai și Sipadan – locații în Top Ten World Diving Sites – și eu făceam poze la palmieri…Vreau să repet povestea? Nu.

Leon m-a abordat într-o dimineață, la micul dejun:
“Bogdan mi-a spus că vrei să te scufunzi și tu.”
“Aaa…mdaaaa…”
“Înțeleg că ai mai făcut diving.”
“Da, puțin, două scufundări.”
“Deci cunoști principiile.”
“Principiile, da. Cu practica stau mai prost.”
“Cat porți la picior?”
“42.”
“Bine, la ora 4 ne întâlnim în capătul pontonului. Îți aduc labe pe măsură.”

N-am mai apucat să protestez, că Leon o și tulise către sarcinile lui zilnice de manager, lăsându-mi 8 ore în care să mă pregătesc psihic. Am făcut exces de snorkeling în ziua aceea. Îmi puneam masca și tubul, băgam capul în apă și îmi spuneam “e fix același lucru, doar că o să fiu câțiva metri mai jos”.

La ora 4 fără 10 eram la locul stabilit. M-am așezat pe un scăunel și, în 10 minute, Leon mi-a explicat elementele de bază, ca să fie sigur că le aud și din gura lui. “Keep breathing, ăsta e cel mai important lucru. Respiră și totul o va fi ok”

“Leon, o rugăminte am, de fapt două: să nu mă grăbești și să nu mă duci prea adânc”.
“Mergem în ritmul tău. Probabil că n-o să coborâm sub 5-6 metri”.

Ca în orice activitate, primul pas e cel mai greu. Harnașat cu costum, labe, mască, vestă, greutăți și tuburi, m-am oprit pe marginea pontonului estimând dacă, sărind de la înălțimea de 2 metri în apă, mă voi dezintegra sau mă voi duce la fund ca un bolovan. Plutind deja pe spate, Leon îmi striga “Nu te mai gândi, sari!” Şi pleosc!, Florescu la apă, pentru prima lecție adevărată de diving din viața lui.

40 de minute mai târziu, mă cocoțam iarăși pe ponton zâmbind cu gura de jur împrejurul capului. Nu numai că nu-mi fusese frica deloc, dar nu-mi pocneau urechile și nu-mi intrase nici măcar apă în nas (teroarea mea). Leon mă întreabă, chicotind: “Ești sigur că n-ai mai făcut diving de 6 ani? Te-ai mișcat perfect! Am mers până la 12 metri, știai?” “Nu, Leon, că dacă aș fi știut m-ar fi apucat panica și se ducea naibii dive-ul nostru”.

Nu-mi arog niciun merit pentru reușita scufundării. Leon a fost un instructor perfect. Atent, răbdător și relaxant. Nicio legătură cu experiența din trecut. Seara i-am cumpărat o bere și am făcut o plecăciune adâncă în fața lui: “Leon, my master!” Râdea. Așa cum râd și eu acum, amintindu-mi ce frumos a fost și ce simplu.

La plecare, am fost rugat să scriu un gând în guestbook-ul resortului. Am scris așa: “Daddy, where do good divers go after they die? To Raja Ampat, son. To Raja Ampat.”