Cel mai fidel bărbat din Pattaya (3). Ești prea frumoasă ca să fii femeie.

Îmi ia mâna și și-o apropie demonstrativ de șlițul blugilor. Înainte să termine manevra decid că e mai bine s-o cred pe cuvânt. Preventiv, îmi refugiez ambele mâini adânc în buzunare.

– Ce nume e ăsta, Oprah? Nu-i nume thailandez.
– Mi se spune așa pentru că vorbesc foarte mult. Ca doamna aceea de la televizor.
– Nici de dânsa nu sunt foarte sigur că e femeie.
– Yes, she look like ladyboy. But she lady, same-same me. One tausăn păsen. Wanna beer?

Cântă cu mine!

Oprah e de fel din Pitsanulok, un oraș din centrul Thailandei, la nord de Bangkok. A trăit o vreme în capitală, unde l-a cunoscut pe faimosul rocker Sek Loso.

– He was my first man. He make me woman.

Relația cu Sek a durat doi ani și ar mai fi durat ea mult și bine dacă nu interveneau drogurile.

– He take too many drugs. No good. He go crazy.

Oprah a decis să se despartă de faimosul ei iubit și să devină fată de bar la Pattaya. Cel puțin asta e varianta pe care mi-a livrat-o mie.

– Îmi pare rău, Oprah. Sek e foarte tare.
– Pe bune? Știi vreun cântec de-al lui?
– Știu. Cred că îi zice Som Sarn sau ceva de genul ăsta.
– Som Sarn? My favorite!

Exaltată, Oprah țipă ceva către colegele ei care trebăluiesc prin bar. Zece secunde mai târziu, cântecul cu pricina explodează în boxe, umplând strada. Oprah mă trage de mână cu o forță nefemeiască și mă trezesc sus, pe bar.

– Brad, cântă Som Sarn cu mine.

Ia o sticlă goală de suc și începe un play back de toată frumusețea. O acompaniez la air guitar, spre deliciul asistenței. Ceea ce vă doresc și dumneavoastră.

La finalul cântecului coborâm de pe bar sub aplauzele celor 10-20 de fete rezidente și sub privirile amuzat-critice ale puținilor mușterii. Mă așez cuminte pe scăunelul meu și-mi savurez momentul de celebritate și berea care între timp s-a încălzit. Mi se aduce una rece, din partea casei.

O mie la sută femeie.

Prin fața barului, pe strada încă pustie la ora asta, trece agale un bărbat în cărucior cu rotile. E tânăr, în jur de 30 de ani. Bietul de el, n-are picioare.

Oprah îl vede, sare înapoi pe bar și strigă spre el:

– Come to us! We can heal you!

Lipsa de corectitudine politică a Oprei, lipsa de ipocrizie, de falsă compasiune, de milă scârbită cu care sunt obișnuit din Europa civilizată, mă năucește. A fost un strigăt spontan, asta i-a venit Oprei să spună și fix asta a spus, nediscrimatoriu, fără să se gândească la uzanțe sau sensibilități, fără să exprime o frântură de condescendență. Vino la noi să te vindecăm de orice. Cu bere rece, cu sugar talk, cu muzică și cu îmbrățișări. Orice problemă ai avea, noi te facem bine.

Numai o femeie ar putea gândi atât de frumos. Deci Oprah e femeie. O mie la sută femeie.

Nu sunt naiv. Știu că fetele de bar se gândesc în primul rând la banii clienților, nu la problemele lor. Dar ceva din vocea și din atitudinea Oprei mi-a bruiat radarul scepticismului. Dincolo de tehnicile de recrutat clientela, era sinceră. Sau poate că în sinceritate consta toată tehnica ei.

Bărbatul din cărucior surâde timid și trece mai departe. Oprah știe că l-a pierdut de mușteriu, dar nu se lasă și aruncă în urma lui încă un ecou, poate-poate rămâne ceva.

– We can heal…

Cer nota.

– You go? You no like me?
– Ba da, Oprah. Ești adorabilă.
– Oh, you sugar talk again.
– Dar trebuie să mă duc la culcare, că mâine dimineață plec spre casă. Promit să ne mai vedem când revin la Pattaya.
– No, no, please don’t promise anything. I’ll see you when you’ll see me. It’s better this way. More honest.

Adevărul este dincolo de noi.

Ca să nu mai pic iar în cine știe ale cui mreje, o iau spre hotel pe o străduță lăturalnică, liniștită și pustie. Nu apuc să fac treizeci de pași că mă aud strigat. Pe nume. În stânga, dintr-o mini-bombă ascunsă după tufișuri, două siluete îmi fac cu mâna. Fon și Chat. Bărulețul doamnei Daeng (Roșia) este probabil singurul stabiliment din Pattaya unde se ascultă muzică bună (Judas Priest, Metallic și Marillion) și unde poți să bei o bere fără să te ceară nimeni de bărbat. Fetele de la go-go-bars vin aici când au liber de la muncă.

– Fon, Chat, ce faceți, măi? Am fost la Forever Yours și mi-a zis Em că v-ați dat demisia.

Cei doi veri îmi povestesc cu lux de amănunte inutile varianta lor asupra pățaniei de azi-noapte. Nu ei au umflat nota, ci patroana. Mușteriii au făcut scandal, ei doi le-au ținut partea. S-au certat cu patroana și apoi au demisionat în semn de protest față de tratamentul incorect la care sunt supuși clienții.

Nu îi cred, așa cum n-am crezut-o nici pe Em. Pentru asiatici adevărul nu se află niciodată la mijloc, pe o linie definită de punctele A și B, ci într-un cu totul alt plan, pe care logica noastră liniară nu-l poate nici măcar bănui. Cel mai sănătos lucru pe care-l pot face e să nu mă intereseze cine are dreptate. Nu e treaba mea.

– Și ce-aveți de gând mai departe?
– Ei, mare chestie, o să lucrez în alt bar, pufnește Fon. Deja am vorbit, mâine mă duc la muncă. Să vii să mă vezi.
(Îmi zice un nume din categoria “Pink Pussy”.)
– Și tu, Chat? Ai venit de la țară pentru un job, l-ai căpătat, l-ai ținut câteva ore și ai renunțat. Ce-o să faci?
– Nu știu, Mister Brad. Cred că mă întorc acasă, la ferma de lămâi. Pattaya e prea complicată. You agree?
– One tausăn păsen, Chat. One tausăn păsen.

(sfârșitul serialului “Cel mai fidel bărbat din Pattaya”)