Duşi de-acasă (ep. 3, partea I): Chef Tummy. De la Wall Street la Plaja Piraţilor.

Acest articol le este dedicat Elenei, Cristinei, Laurei, lui Adi şi tuturor celor care au făcut din gătit o pasiune şi o poveste.

1984. Washington DC, Statele Unite ale Americii

Tânărul William P. Pitts, născut lângă Montreal, Canada şi copilărit în Maine, New England, proaspăt absolvent de Ştiinţe Politice al Universităţii din New Hampshire, cu specializări în Jurnalism şi Economie, curăţă ceapă. Restaurantul geme de clienţi flămânzi, comenzile tropăie pe tejghea, William curăţă, decojeşte, taie, toacă şi lăcrimează. E ultima lui zi ca ajutor de bucătar. Vor trece douăzeci de ani şi tot atâtea mii de kilometri până când va purta din nou şorţul şi boneta.

1988. Washington DC, Statele Unite Ale Americii

Au trecut 4 ani, 3 luni şi 5 zile de când William P. Pitts lucrează ca scriitor de discursuri pentru H. John Heinz III, respectat Senator în Congresul American şi fericit moştenitor al HJ Heinz Company. Pe masa la care William şi colegii lui discută planul de comunicare pentru luna asta se află mai multe farfurii cu mâncare, pahare cu Coca-Cola, scrumiere pline şi o sticlă de ketchup Heinz pe jumătate goală. Sunt băieţi tineri care muncesc 12 ore pe zi, 7 zile pe săptămână şi asta nu e nimic pe lângă campania electorală care urmează.

Cum severul demnitar nu se alătură niciodată ieşirilor în oraş ale echipei domniei sale, băieţii au găsit un mod amuzant de a-i transmite şefului lor diverse mesaje. Convinşi fiind că familia Heinz a instalat un microfon în fiecare sticlă de ketchup, desfac recipientul de pe masă şi vorbesc în el.

– Hey, boss, am terminat treaba aici, ne faci cinste la Hooters? Hahaha!

– Şefu’, dacă scap viu şi din campania asta, beau non-stop o lună.

– Domnule Senator, nu ştiu cum să vă zic, dar cred că îmi dau demisia.

Ultimele cuvinte îi aparţin lui William P. Pitts şi, în cazul în care microfonul din sticla de ketchup nu le-a redat cum trebuie, ele se vor regăsi şi în documentul pe care, a doua zi, senatorul îl semnează, mascând perfect regretul de a pierde un om talentat şi loial. Asta dacă a existat vreun regret.

4 aprilie 1996, San Francisco, Statele Unite

Golden Gate Bridge e învelit într-o ceaţă densă, pe care motocicleta singuratică o împunge îndrăzneţ cu lumina farului. Este 5.30 dimineaţa şi William P. Pitts se grăbeşte spre biroul său din Montgomery Street, ca să prindă deschiderea bursei de pe Wall Street. Între coasta de vest şi cea de est sunt trei ore diferenţă, iar William, colegii săi de la Montgomery Securities şi toţi specialiştii în investiţii de pe ţărmul Pacificului s-au obişnuit să se trezească la 4 şi jumătate şi să se culce nu mai târziu de 9 seara.

Cu 5 ani în urmă, la ora la care William deschidea uşa biroului, un elicopter Bell 412 intră în coliziune cu avionul Piper Aerostar al Senatorului Heinz, aflat în drum spre Merion, Pennsylvania, pe cealaltă coastă a Statelor Unite. Cele două aeronave se prăbuşesc, ucigându-i pe toţi cei aflaţi la bord plus doi copii care se jucau în curtea unei şcoli. William priveşte mut imaginile de pe CNBC. Ar fi putut fi acolo, în avionul acela carbonizat, dacă n-ar fi ales un alt drum.