Chiang Mai – Mae Hong Son: Legenda Celor 1000 de Curbe

Părerile au fost împărţite frăţeşte de la bun început.

– N-ai cum să faci drumul ăla cu un saleng, sunt pante de 45 de grade, o să-ţi rupi gâtul.

respectiv

– Cred că se poate. Dacă mergi încet ajungi, dar faci două zile pe drum.

Dacă şansele mele de a străbate cei 270 de kilometri prin munţi au stârnit dispute, sfătuitorii mei au îmbrăţişat consensul într-o privinţă: de la Chiang Mai la Mae Hong Son sunt nu mai puţin de 1000 de curbe.

„O mie de curbe” sună a figură de stil, din ciclul “ţi-am zis de o mie de ori” sau “nu te-am mai văzut de o mie de ani”.   După ce autostrada mi-a făcut semn s-o iau la dreapta pe drumul de legendă, m-am apucat să număr curbele, cu voce tare. Copiii noştri merită să ştie adevărul. Una, două, trei…

Curba 22

În sătucul prin care trec, festivalul apei a început mai devreme. Nu am timp să mă feresc. Ţâncii văd farangul apropiindu-se şi aruncă trei găletuşe de apă asupră-i. Îmi pun pelerina de ploaie. Următoarea gaşcă de stropitori mă vede blindat şi renunţă la atac. Nu ne batem joc de apă.

Curba 50

Nu rămân prea mult uscat, pentru că intervine Songkranul ceresc. În zona Chiang Mai n-a plouat deloc în ultimele luni. Cred că am adus precipitaţiile cu mine, din Koh Pha Ngan.  Dau de prima pantă serioasă. Roata din spate a Unirii derapează pe asfaltul ud, ţin cu dinţii de ghidon.

Curba 100

Apa s-a strecurat cumva printre slăbiciunile pelerinei. Sunt ud până la piele. Mi-au îngheţat mâinile şi picioarele. Opresc la o terasă de pe marginea drumului, iau o cafea şi un cârnat picant. În aşteptarea Songkranului, câţiva săteni profită de maşina de karaoke a localului pentru a interpreta câteva piese heavy metal de limbă thailandeză.

Curba 150

Se opreşte ploaia. Drumul e incredibil de abrupt. N-or fi chiar 45 de grade, că aş cădea pe spate, dar 30 tot sunt. Depăşesc un camion cu lemne care stă să-şi dea duhul. E primul şi ultimul vehicul pe care îl voi depăşi până la Mae Hong Son.

Curba 204

În sfârşit, un viewpoint. Opresc, scot Nikonul, fac câteva poze, beau un strop de apă. Trei farangi pe choppere trec jovial pe lângă mine. Dacă n-aveam ataş, le arătam eu lor. Dar am. Şi trage stânga îngrozitor la fincare curbă. Mă doare mâna stângă de mor.

Curba 300

Rezervorul e pe jumătate gol. Trec pe lângă un vânzător de benzină, dar nu opresc. Presupun că or mai fi şi alţii.

Curba 400

Regret că n-am oprit. De la curba 300 n-am mai trecut prin niciun sat. Doar munte, munte şi iar munte. Mai am un pic şi intru pe rezervă. În rampele odios de abrupte mă abţin să folosesc frâna de motor, ca să nu consum benzină.

Curba 450

Am intrat pe rezervă, mai am niţel şi trec şi de ea. Încerc să estimez cât aş putea să merg din inerţie dacă se opreşte motorul. Şi cât aş putea s-o împing pe Unirea la deal. Nu, n-aş putea, e mult prea grea.

Curba 480

Drumul a coborât la şes.  Un sat! Văd o pompă artizanală de benzină. Trag pe stânga şi fac plinul ca un însetat. Băiatul se uită ciudat la mine. N­-am mai văzut benzină până acum?

Curba 526

Ajung în Pai, jumătatea drumului. Ascult de sfaturile prietenilor şi înnoptez aici. Mă întâlnesc cu Denis, un rus cu care mă ştiu din Koh Phangan. Ce mică e lumea. Mergem la un club cu muzică live, bem un vin alb prost şi bârfim omenirea.

Dimineaţă o duc pe Unirea la service pentru verificări. Îi spun patronului: „Mă duc la Mae Hong Son. Fă ce trebuie să faci.” Omul râde şi se pune pe treabă. Schimbă uleiul, strânge lanţul, întăreşte frânele, umflă cauciucurile. Mă gândesc ce bine-ar fi dacă i-aş putea instala Unirii un chip, să-i cresc puterea. Localnicii zic că a doua jumătate a drumului e mult mai grea decât prima.

Curba 580

Localnicii au dreptate. Ajung într-o pantă în care Unirea mai are un pic şi cedează. Motoraşul ei de 125 cc nu mai trage nici în viteza întâi. Două camionete aflate în spatele meu încearcă şi ele să urce, dar se opresc şi coboară cu spatele spre vale, să-şi ia elan. Fac S-uri ca să micşorez unghiul pantei. Reuşesc să ajung în vârf. Mă opresc, aprind o ţigară şi mă mir. Ce-o fi fost în capul acelui nene care a proiectat şoseaua? Camionetele nu mai apar.

Curba 620

Primul sat de când am plecat din Pai. Văd o benzinărie, trag la pompă şi cer să mi se facă plinul. Am consumat doar un litru pe ziua de azi. Îl pun la loc, să fie. Am destule motive de stres.

Curba 700

Probabil de la soare, extrapolez filosofic şi concluzionez că, în viaţă, urcuşurile şi coborâşurile ţin doar de direcţia de deplasare. Că ambele sunt nasoale, pentru ca în sus te poate lăsa motorul, iar în jos te pot părăsi frânele. Apăs cât pot ambele frâne, cobor într-a întâia, Unirea abia se abţine să nu plonjeze în râpă. Caut din priviri un copac în care să intru pentru mai multă siguranţă. O camionetă plină ne invidiază, venind din sens opus. Nu mă invidia, îi aruncă Unirea. În curând, rolurile se vor inversa.

Curba 800

Am ajuns pe un platou. Drumul şopârleşte printre orezării şi livezi. Marcajul drumului a virat din alb într-un portocaliu care rimează cromatic cu verdele ireal din coroanele copacilor. Pentru câteva minute bune, folosesc treapta a patra de viteză.

Curba 820

Opresc la baza unei imense stânci scorburoase. Flori, statuete de aur şi panglici colorate semnalează un loc de cele sfinte. Un călugăr de 28-30 de ani se iţeşte dintr-un tufiş şi-mi face semn să vin spre el. Mă duc. Îi adresez un wai mega-respectuos, aşa cum se cade în faţa monahilor. Călugărul cotrobăie în sac, scoate o miniatură a lui Buddha sculptată în jad şi mi-o întinde.

– 1000 de baht, my friend.

Oops. Îl refuz, pretextând că nu umblu cu cash la mine. Acceptă cărţi de credit?

– Ok, atunci  500 de baht.

Vai, vai, ce rău îmi pare, dar chiar nu am cash la mine. Călugărul pune miniatura la loc în sac şi se întinde sub umbrar.  Sper să nu mă afurisească. Asta mi-ar mai trebui.

Curba 870

Din sens opus vine un saleng! E primul pe care îl văd de când am plecat din Chiang Mai. Când ajunge în dreptul meu, partenerul de trafic îmi aruncă o privire contrariată: “Eu n-am încotro, aici trăiesc, trebuie să îmi vând îngheţata, dar tu ce cauţi pe drumul ăsta?”

Curba 900

Drumul a devenit mai abrupt ca niciodată. Nu reuşesc să pricep cum au reuşit utilajele care au pus asfaltul să se ţină pe roate. La fiecare pantă vin lansat, cât pot de tare, fără să mai frânez în curbă. La o coborâre, undeva pe la curba 920, Unirea dă un rateu zgomotos. Pardon.

Curba 930

Mai sunt doar 4 kilometri până la destinaţie, dar şoseaua nu dă semne de domesticire. Mă concentrez, să n-o zbârcesc pe ultima sută de curbe. E atât de cald încât mi-aş da jos casca şi aş călca-o în picioare. O urăsc. Hai, Brăduţ, mai e un pic.

Curba 955

Mitul s-a destrămat. De la Chiang Mai la Mae Hong Son nu sunt 1000 de curbe, ci 955. E adevărat, le-am numărat doar pe cele marcate cu săgeată neagră pe fond galben. „Curbe deosebit de periculoase”, cum le-ar zice la noi. Restul unduirilor acestui drum dement pot fi considerate linii drepte. Ajung la şi trec pe sub poarta oraşului chiuind. Am reuşit.

Epilog

Caut Fern Resort,  unde mi-a făcut T.A.T. rezervarea. Opresc la un restaurant şi întreb.

– Fern Resort? E la 7 kilometri de aici. Mergeţi înainte. O să vedeţi indicatorul.

Curba 963.

Văd indicatorul. Am ajuns. Te iubesc, Unirea!