Chiang Mai-Tak: Moartea Căprioarei, Pădurea Împietrită și Barajul Bhumiphol.

Pădurea împietrită

Motoreta mea consumă în jur de doi litri la suta de kilometri. O oră și jumătate mai la sud, îmi dau seama că și eu consum la fel. Diferă doar combustibilul. Apa băută între oițe s-a dus și acul organismului a coborât în roșu. Pe partea stângă a autostrăzii, un pâlc de pădure arde mocnit. Două mașini de pompieri se apropie și trec în viteză pe lângă incendiu, cu sirenele pornite, spre un incendiu mai mare.

De-a lungul drumului, pe mile întregi, pământul e calcinat. Copacii care-au scăpat nearși tremură de rușine, dezbrăcați de frunze. Mici stoluri de păsări aleargă derutate pe deasupra pădurii, în căutarea unei crenguțe nefierbinți. Vântul aruncă peste șosea țâfne de fum amestecat cu cenușă și cu praf. Și ironia face ca urmele indundațiilor de acum câteva luni să fie în continuare vizibile, în podețele dărâmate sau casele prăbușite sub viituri.

În acest tablou distopic, nimic n-a apărut mai natural decât indicatorul rutier care anunța că la doi kilometri pe stânga se află “Pădurea Împietrită”. Din calculele mele, reieșea că respectiva atracției turistică se afla exact în spatele – și în continuarea – pădurii calcinate pe care o vizitasem până acum, vrând-nevrând. Am urmat indicatorul.

Drumeagul s-a opintit într-o poieniță relativ răcoroasă, străjuită de câțiva vânzători de sucuri și de o armată de veverițe care se zbenguiau prin pădure. Copaci tineri, verzi, neîmpietriți. Nici nu-mi trecea prin cap că, dincolo de liziera zilei de azi, se găsea Cuaternarul.

Parcul Național “Petrified Forest” cuprinde unele dintre cele mai vechi și mai mari fosile vegetale din lume. Vedeta parcului este un arbore bătrân de aproape un milion de ani care, mulțumită cosmetizării pe bază de silica, zici că-i viu. De la un capăt la celălalt al copacului adormit am numărat 80 de pași. În termenii unor măsurători mult mai precise, trunchiul are 72,2 metri lungime și 1,8 metri în diametru. Este cel mai înalt/lung arbore fosilizat descoperit pe Terra și unul dintre cei peste 30 care populează parcul de pe vremea când codrul răsuna a pași de mamut și nu a chițăit de veveriță.

Părăsesc incinta cu sentimentul că am făcut o afacere bună. Cu doar patru litri de benzină și doi de apă, am călătorit un milion de ani în trecut.

Apă! Apă!

Barajul Bhumiphol (se pronunță Pumipon) a fost dat în folosință în 1964, dar abia șase ani mai târziu s-a strâns suficientă apă în lacul de acumulare încât hidrocentrala să funcționeze la capacitate maximă. Lacul, imens cât o mare interioară, se înghesuie printre munți pe o distanță de 150 de kilometri, până la vest de Chiang Mai. În cinci din cele șase ore ale calvarului meu rutier de astăzi am mers paralel cu lacul, ascuns dincolo de crestele care se ițeau cețos la orizontul dinspre apus.

[cetsEmbedGmap src=http://maps.google.com/maps?q=Bhumibol+Dam+Sam+Ngao+Tak+Thailand&hl=en&ll=17.243203,98.97274&spn=0.047626,0.084543&sll=37.0625,-95.677068&sspn=40.324283,86.572266&oq=bhumib&hq=Bhumibol+Dam+Sam+Ngao+Tak+Thailand&t=p&z=14 width=350 height=425 marginwidth=0 marginheight=0 frameborder=0 scrolling=no]

Șoseaua coboară pe lângă baraj, se unduiește pe lângă un mic templu potopit de flori, apoi plonjează, cu balustradă cu tot, pe fundul lacului. Un polițist îmi taie calea cu gesturi împrăștiate: Mai dai, mai dai. (nu se poate, nu se poate). Mulțumesc, am observat și eu.

Prin ecluzele deschise, barajul eliberează în vale un râu Ping verde, curat și mândru că a contribuit la producția de energie electrică a Thailandei. De patru luni, lacul dă apă fără să primească, dar și așa nivelul lui e mult peste cel normal. Lângă malul opus, la capătul șoselei scufundate, plutesc inaccesibil câteva case de lemn, construite pe platforme. Am dat-o din Labiș în Bacovia.

Localnicii mișună la confluența abruptă dintre asfalt și apă, transbordând saltele, butoaie cu motorină și coșuri cu fructe și legume din camionete în bărci. Un bărbat coboară din remorcă și îmi aruncă un salut timid. Din engleza lui și din thailandeza mea, ambele sărmane, reușesc să înțeleg că se pregătește o croazieră către Hod, la capătul celălalt al lacului.

– Where is the ship? I cannot see it.
– No shit. We go house!

Casele plutitoare pe care le credeam surghiunite pe malul opus servesc drept hotel, restaurant și vas de croazieră. Sunt dotate cu saltele, dușuri, săli de mese și divertisment (karaoke în principal). Le legi de o barcă puternică și le duci unde vrei tu. În dimineața următoare, cinci astfel de imobile mobile fuseseră trase la scara autocarelor, din care angajații EGAT (compania de energie hidroelectrică thailandeză) se revărsau disciplinat către un bine meritat team building. Bătrânelul era acolo și îi număra. 148, 149, 150. Mă vede.

– You…wan come?
– When you come back? (trebuie să te adaptezi ca să fii înțeles)
– Day…bepore…apter…nex…las…Fliday.

Thailandezul de rând are probleme în a exprima timpul în termenii noștri vestici. Poate pentru că aici totul se întâmplă în prezent, iar viitorul e doar ceva ce va veni oricum, când i-o veni rândul. Sau poate pentru că noțiunea timpului e mult mai laxă în partea asta de lume. Sau pentru că nu contează când se întâmplă atâta vreme cât se întâmplă.

– So when you come back?
– So when we come back.

Mă uit spre Unirea, să văd ce zice. Micuței nu-i convine să rămână singură aici, pe malul celui mai mare lac artificial din Thailanda. Nu știe să înoate. Pe de altă parte, în oglinda ei retrovizoare parcă o văd pe Elena cu motanul în brațe, așteptându-mă peste zece zile, hai două săptămâni. Dacă mă urc acum pe casa plutitoare, cine știe pe unde mai ajung.

Îi mulțumesc moșulețului și rămân pe mal, cu încă o temă de călătorie pentru viitor. Când o s-o fac? Când o s-o fac.

Foto & video: Brăduț Florescu, februarie 2012.