Chumphon, pământ românesc (2). Secțiunea de Aur.

The Thailander este o colaborare între Tedoo și Autoritatea pentru Turism a Thailandei. Proiectul își propune să descopere cele mai frumoase locuri din Thailanda, cu precădere destinații mai puțin umblate, și să le prezinte cititorilor și călătorilor din România. The Thailander a debutat în 2010 și a recenzat până acum 25 de provincii și peste o sută de destinații din Țara Zâmbetelor.

În episodul 1 faci cunoștință cu personajele, vezi câteva plaje din sud și afli câteva practicalități depre Chumphon.

Frumos mai cântă o inimă frântă.

Boy mi-a promis că, dacă în seara asta nu mai e karaoke pe la terasele din vecini, cântă niște blues bun și încet, după rânduială. Să vin pe la 7, că are de gând să înceapă devreme, până nu-i încurcă șprițul degetele-n coarde.

Pe una dintre laturile barului recunoc două chipuri cunoscute: elvețianul Jay, regele neîncoronat al Chumphon-ului, și pe soția lui thailandeza cea frumoasă. Zic:

– Ei, te-ai uitat pe site-urile mele? Sunt valabil sau trebuie să dau un test suplimentar?
– A, nu, n-am avut timp, sunt foarte ocupat zilele astea.
– Ai vreo afacere pe-aici?
– Am avut un diving shop, dar l-am vândut. Dar trebuie să-mi repar barca și asta durează. În următoarele 10 zile nu am vreme de nimic altceva.

Pe cealaltă latură a barului, cu nasul în niște hârtii și cu o bere Leo în față, șade o tinerică. Aș înclina să cred că e localnică, dar mă împiedic de următoarele rezerve: thailandezele nu stau singure la baruri de blues, thailandezele nu stau singure în general și, nu în ultimul rând, thailandezele nu citesc. Cer voie să iau loc alături – având acoperirea legală că alt scaun liber nu e –  și, cu indiscreția caracteristică breslei, trag un ochi în hârtiile ei: sunt în engleză. E ceva în neregulă cu fata asta.

Scot o glumă din welcome kit și o arunc pe tejghea, să aud cum zornăie vecina. Mi se răspunde prompt, elegant, spiritual, cu un accent pe jumătate neaoș pe jumătate britanic. Cine ești, domniță?

– Mă cheamă Ju, dar mi se spune JuJu.
– Și de unde engleza asta pe tine? Cred că ești cel mai bun vorbitor din toată provincia.
– Am locuit 10 ani în Irlanda.
– Aaa, așa se explică. Ai locuit cumva acolo cu sora ta?
– Da, de unde știi?
– Și sora ta e încă acolo?
– Da, de unde știi??
– Ai cumva o fetiță?
– Da, de unde știi???
– Pentru că azi m-am întâlnit cu un cuplu de irlandezi care ziceau că au venit la Chumphon să-și viziteze nepoțica, rodul iubirii fiului lor cu o thailandeză care a locuit 10 ani în Irlanda împreună cu sora ei, aceasta din urmă stând și acum acolo. Îi cunoști?
– N-am nici cea mai vagă idee despre cine vorbești.
– Înseamnă că Chumphon-ul e mult mai mare decât mi-am imaginat.

JuJu a absolvit biochimia în Irlanda și a lucrat în cercetare pentru unele dintre marile companii farmaceutice. S-a întors, zice ea, la rugămintea părinților care, împlinind și dânșii o etate, își doreau măcar una dintre fiice mai aproape de casă. Acum predă engleza în oraș și s-ar plictisi de moarte dacă n-ar fi curtată de toți băieții din târg.

– Îl aștept pe unul dintre iubiții mei, îmi spune nonșalant. Steve, de la Chao Diving, trebuie să apară din clipă în clipă.

Până când apare susnumitul profit de singurătatea relativă a vecinei mele de bar – și de fluența ei în limba lui Milton – pentru a-i cere niște ponturi. Care e locul ei preferat din provincie?

– Aaaa, trebuie neapărat să te duci la o plajă – cum îi zice? – e superbă, ceva de vis, complet pustie – cum îi zice? – nisip alb, apă limpede, turcoaz, nici thailandezii n-au descoperit-o până anul trecut…
– Cum îi zice?
– Nu mai știu. Trebuie să întreb, că am fost cu un prieten acolo. Îți trimit mesaj mai târziu, e OK?
– Te rog mult. Doar să nu uiți.
– Nu uit. Uite că a venit Steve. Vrei să vorbești cu el? Știe toate locurile de pe-aici.
– Sigur, dacă nu deranjez.

Steve e un thailandez grăsun și simpatic care, probabil pentru a semnala faptul că vorbește o engleză decentă, și-a luat pseudonim pe măsură. Mă așez la masa lui și a iubitei lui și îl bombardez cu întrebări despre insule și plaje.

Ca orice diver serios, interlocutorul cunoaște pe nume și prenume orice viețuitoare din apele Chumphon-ului, dar nu-mi poate spune nimic despre atracțiile uscatului. Barca lor nu trage niciodată la țărm. Nu vreau să merg cu ei la scufundări? Refuz, pretextând că n-am licență. Ei, parcă asta e o problemă…Hai la diving, hai la diving. Pentru că nu știi ce pierzi.

Neobservat și neauzit de niciunul dintre mușteriii amplei sale terase, Boy s-a așezat pe un scăunel în mijlocul scenei și a început să-și cânte discret, ca pentru sine, blues-ul. El spune că a învățat cântecele urmărind tutoriale pe YouTube dar glasul lui, care sună ca o batistă de catifea îmbibată de lacrimi, mărturisește că și Boy, asemeni tuturor adevăraților muzicieni de blues, a dobândit meșteșugul suferind din dragoste. Și nu pentru oricine, aș îndrăzni să speculez, ci mai mult ca sigur pentru o americancă.

Printre bărbații thailandezi – cu precădere printre cei deschiși către cultura occidentală – găsești adesea câte unul care, în urma unei relații eșuate cu o fată albă, se apucă de muzică sau pictură, dedicându-și arta iubirilor plecate la celălalt capăt al lumii. Boy trebuie să fi suferit tare mult la cât de bine cântă blues.

Secțiunea de aur.

Trupul Claudiei Schiffer, chipul Giocondei, cochilia nautilului, corola rozei, silueta Parthenon-ului, versiunea daliană a Cinei celei de Taină și Clavecinul bine temperat al lui Bach au un numitor comun pe care matematicienii îl numesc “Secțiunea de Aur”.

Reprezentată prin litera grecească ᶲ (fi), Secțiunea de Aur (sau Raportul de Aur) pare să se afle la baza oricărei proporții pe care ochiul și mintea omenească o percep drept frumoasă. 1,61803… este cheia armoniei estetice universale, numărul pe care Euclid, Da Vinci, Kepler, Vitruvius, Paciolli, l-au distilat din perfecțiunea naturii și l-au propus ca ingredient matematic pentru replicarea acesteia de către om.

Secțiunea de Aur este un număr irațional, deoarece nu poate fi reprezentat prin fracția a două numere naturale, iar infinitatea sa de zecimale nu repetă un model anume. Este cuantificabil, dar incomprehensibil pe de-a întregul, perceptibil, dar dincolo de rațiunea procustiană. E un mesaj al minții creatoare de materie pentru materia căutătoare de minte. Frumusețea, fie ea a unei femei, a unui cântec sau a unei picturi nu se cere explicată, ea este explicația.

De ce sunt toate florile frumoase? Pentru că floarea este instrumentul de seducție al regnului vegetal. Plantele fac dragoste prin mijlocirea insectelor, care sunt hipnotizate de armonia structurii, cromaticii și parfumului florilor. Când regula seducției și a parteneriatului între regnuri se încalcă, floarea se pricopsește cu o mutație și devine plantă carnivoră. Nu te duci la o fată cu un buchet de așa ceva.

Bun. Plimbându-mă de-a lungul coastei Chumphon-ului și descoperind, mai mult sau mai puțin întâmplător câteva plaje care m-au pus literalmente în genunchi, am realizat că și frumusețile naturale se supun criteriului de aur. După cum vom vedea în continuare.

Plajele, între poezie, inginerie și alchimie.

Juju mi-a trimis numele plajei a doua zi dimineața. L-am căutat pe Google Maps, nu l-am găsit. Și oricum nu mi-ar fi folosit la nimic, pentru că telefonul meu deștept refuza să mai pornească încă de ieri, deși îl încărcasem de dădea bateria pe dinafară. Mort în garanție, ca prostul.

Am luat un pliențel de la Pirates’ Terrace, care avea și o hărțulie pe verso, și am plecat așa, unplugged, un om și patru roți în căutarea frumuseții, bazându-mă doar pe semnele rutiere și pe cel mai de preț instrument de orientare al călătorului: intuiția.

Prima oprire am făcut-o la Coral Beach (Ao Yai), despre care doamna Fon îmi spusese că e cea mai frumoasă din Chumphon, frumusețe la care se adăuga și faptul că ea și soțul ei urmau să dezvolte acolo un proiect imobiliar. Nu mi-a stat deloc în gât oprirea, ba chiar am pus Coral Beach pe locul 1 la nivel de provincie, poziție pe care, din nefericire, nu a ocupat-o decât pentru 15 minute, cât mi-a luat să ajung la locul recomandat de Juju.

O plajă e mult mai mult decât limba de nisip propriu-zisă. Factorul wow i se calculează – sau se simte, dacă nu vrei să raționalizăm iraționalul – în funcție de raportul dintre lungimi, lățimi, înălțimi, texturi și culori.

Plaja ideală, pentru mine cel puțin, trebuie să aibă următoarele caracteristici:

– Lungimea ei să fie într-o proporție armonioasă cu înălțimea extremităților și a fundalului. Unei plaje prea deschise îi lipsesc echilibrul, deci liniștea. Perfect ar fi să aibă stânci/munți la ambele capete și o lizieră potrivit de înaltă pe partea opusă mării.
– Lățimea plajei trebuie să fie într-o proporție armonioasă cu lățimea luciului de apă delimitat de capete. Altfel spus, dacă plaja se află într-un golf – ceea ce este ideal – cam o treime din golf trebuie acoperit de nisip, celelalte două treimi – de apă.
– Nu în ultimul rând, panta plajei trebuie să se armonizeze cu celelalte dimensiuni ale sale, să nu fie nici prea abruptă, nici prea plată, ci să curgă natural dinspre uscat înspre apă.

Ba mai mult, pentru a-i tempera din semeție și a o echilibra, natura s-a gândit să arunce peste ea o ditamai piatra filosofală, secționând-o astfel în două bucăți, una mai mică și una mai mare, ca după calculele lui Euclid.

Thung Sang (sau Zang în anumite transliterări) e, într-adevăr, o minunăție de plajă, care se apropie periculos de mult de Secțiunea de Aur atât prin proporții cât și prin calitatea materialelor din care a fost construită: nisip alb, apă limpede și albastră, o lizieră verde de-a lungul limbii de nisip și stânci semețe, acoperite de junglă, la cele două capete.

Ba mai mult, pentru a-i tempera din semeție și a o echilibra, natura s-a gândit să arunce peste ea o ditamai piatra filosofală, secționând-o astfel în două bucăți, una mai mică și una mai mare, ca după calculele lui Euclid. În plus de asta, pe toată plaja nu exista nicio construcție în afară de o tentativă evident eșuată de ponton. Am urcat-o imediat pe locul 1, dar nici Thung Sang nu avea să adaste prea mult acolo.

Dincolo de capătul sudic, judecând după diferența de culoare și limpezime dintre stânci, părea să se ascundă un alt golf, mai mititel. Cum pe jos nu se putea merge, m-am întors în șosea și am căutat un drum paralel. L-am găsit și l-am urmat până la un punct, iar de acolo am continuat la picior, printre ferme de creveți și noroaie aferente, până când am ajuns la o potecă ne nisip, apoi la o căsuță putredă și, în final, la golfulețul pe care-l intuisem.

O copie la scară mai mică a Thung Sang, genul acela de plajă pe care îți vine să te dezbraci în fundul gol și să țopăi ca cretinul țipând: așa ceva există!

Ao Bang Chak. Așa ceva există!

Fiind în timpul programului m-am abținut, lucru pe care sper ca tu să nu-l faci când vei ajunge acolo. Ao Bang Chak îi zice. Am urcat-o pe locul 1 și credeam că așa va rămâne pentru totdeauna. Dar nu a fost să fie nici de data asta.

Din loc în loc, șoseaua care șerpuiește de-a lungul coastei afișează mândră plăcuțe pe care scrie „Royal Scenic Drive”. Își merită numele. Pe măsură ce mă îndepărtez de capitala provinciei, drumul e tot mai frumos și mai pustiu. Când întâlnesc o altă mașină îmi vine să scot mâna pe geam și să salut. Mă lovesc de două ori din cauza asta, întrucât geamul e închis ca să nu iasă aerul condiționat. E îngrozitor de cald. (Dă pagina, că încă n-ai văzut nimic)