Chumphon, pământ românesc (2). Secțiunea de Aur.

Cel care trebuia să vină.

De la templul Keaw Prasert, de sus, se vede toată splendoarea acestei bucățele de Chumphon atât de diferite de tot ce mi s-a arătat până acum nu doar în provincie, ci în toată Thailanda. O limbă de uscat acoperită cu mangrove se întinde peste mare ca cochilia unui nautil, ca un semn de întrebare în coada căreia, pe post de punct, șade insula Teab (sau Tiab).

Thung Maha Bay

Din șesul umed al mangrovăriei țâșnește către cer un zid de stânci semețe, a căror ascuțime e temperată doar de luxurianța junglei crescute acrobatic din piatră seacă. La adăpostul desăvârșit al acestui golf idilic – Maha Bay – o mână de bărci pescărești se leagănă ușor, scuturându-se de mirosul de pește și calmar.

Și pentru ca armonia să acopere toate simțurile, din boxele templului răsună un cântec deopotrivă melancolic și vesel, ca ultima tură de șotron înainte de lăsarea nopții. Raportul de Aur a fost stabilit, hai să vedem dacă se replică și la nivel microcosmic.

O apuc de-a lungul limbii de uscat. Un semn anunță că, la un moment dat, voi da peste o plajă. Îl urmăresc. Șoseaua se îngustează, iar de-a stânga ei, unde logica îmi spune că ar trebui să caut, nu mai sunt decât poteci de lut roșu amestecat cu nisip. Merg înainte – ce naiba – până la capăt și mă opresc odată cu drumul, la marginea mării, într-un sătuc de pescari din aerul căruia s-ar putea confecționa cărți poștale ilustrate.

E frumos, cățele, dar unde-ați pitit plaja aia?

E prea cald să ieși pe mare, nici peștele nu trage pe o așa nădușeală. Localnicii, pitiți la umbra streșinilor și pălăriilor largi, repară câte un gard, țes câte un năvod sau rulează tutun în coajă de bananier. Un cățel slăbănog se așează lângă mine și mă bate cu coada peste genunchi: nu că-i frumos la noi, aici?

Frumos, măi, cățele, dar unde ați ascuns plaja aia de care ziceau indicatoarele?

Potaia întoarse capul către drum. Deci trebuie să o iau înapoi, pesemne că m-am grăbit și am ratat intrarea. (De fapt erau înțeleși).

Întorc, merg, nu văd niciun drum promițător, întorc din nou și, în speranță de cauză, o apuc pe una dintre potecile de lut nisipos. Poteca urcă, – ramurile copacilor biciuie parbrizul și vopseaua metalizată a Toyotei – apoi se lasă pe vine și mă aruncă din spinare într-o altă dimensiune. Aud cum se închide gaura de vierme în urma mea.

Thung Yang și gaura de vierme care se va închide imediat după mine.

Thung Yang nu e o plajă, este o jumătate de făgăduință. Ca Viața de Apoi, ca apa de pe Marte sau ca Kepler-186f, planeta aceea îndepărtată pe care NASA a descoperit condiții propice vieții. Când oamenii vor respecta cealaltă jumătate a făgăduinței, aceea de a trăi în adevăr și iubire, specia noastră își va găsi sălaș în astfel de locuri puse deoparte pentru continuarea poveștii.

Sunt și câteva căsuțe mai sus, dincolo de linia nisipului. Par pregătite pentru oaspeți pe termen lung, deși momentan nu stă nimeni în ele. Singura ființă vie este un cățel negru care patrulează de-a lungul plajei lăsând urme adânci în nisipul moale care îi scârțâie sub lăbuțe. Se apropie de mine întrebător. Eu sunt cel-care-trebuia-să-vină? Nu, domnule potaie, eu sunt doar un mesager: am oprit ca să anunț că cel care trebuia să vină mai întârzie un pic. Dar ați gândit interesant împrejmuirea, tu și văr-tu ăl slăbănog.

Să-i spunem “Plaja Socrilor”.

A mai rămas un singur drum neumblat, o uliță de ciment care se face din strada relativ principală și se pierde imediat într-o plantație de palmieri. Am trecut mai devreme pe lângă ea și nu i-am dat importanță, dar acum mă roade. Hai să văd ce-o fi cu ea și unde o duce, că azi prea s-au potrivit toate.

Plaja Socrilor. Două bungalow-uri, o bărcuță și voi.

Se vede că e un drum nebătut. Ciorchini de păsărele aurii stau agățate de ramuri și explodează în stoluri prin fața mea când mă apropii duduind din motorul diesel. Firește, nu am mult de mers. Toate drumurile de pe aici sunt scurte, se grăbesc să te ducă undeva. Opresc într-o mică parcare, lângă o camionetă, un sedan și două motorete.

Lângă parcare e o căsuță pe a cărei verandă observ câteva siluete. Cobor geamul ca să salut și să întreb dacă pot lăsa mașina aici câteva minute. Salutul meu e întâmpinat de doi ochi cât cepele: e Jay, elvețianul care ține locurile cele mai frumoase pentru el.

– Brad? The Romanian guy? Cum Dumnezeu ai ajuns aici?
– Ți-am zis că o să-mi fac meseria indiferent ce-o fi.
– Frate, incredibil, ăsta e fundul pământului!
– Ba dimpotrivă, mie mi se pare poarta Raiului. Ce-i cu locul ăsta?
– E plaja părinților soției mele.
– Și tu stai aici?
– Nu, am trecut s-o iau soacră-mea să o duc la doctor. Are nevoie de niște analize.
– Deci…dacă veneam  peste o jumătate de oră nu ne întâlneam?
– Mai mult ca sigur că nu.
– E o coincidență.
– E aproape un semn. Ar fi trebuit să am încredere în tine.

Cât despre loc care, neavând un nume oficial, se va numi în continuare Plaja Socrilor, n-am să-ți spun decât atât: ia pe cine iubești și stați o noapte acolo. Din Raportul de Aur se nasc copii tare frumoși.

(Thailander continuă. În episodul viitor trecem munții către coasta Mării Andaman și asistăm la un festival fabulos în provincia Ranong.)

(Mai multe imagini din Chumphon găsești în galeria articolului. Încă și mai multe, la rezoluție mare, poți vedea aici.).