Chumphon, pământ românesc (1). Dacă plajele ar fi comori…

The Thailander este o colaborare între Tedoo și Autoritatea pentru Turism a Thailandei. Proiectul își propune să descopere cele mai frumoase locuri din Thailanda, cu precădere destinații mai puțin umblate, și să le prezinte cititorilor și călătorilor din România. The Thailander a debutat în 2010 și a recenzat până acum 25 de provincii și peste o sută de destinații din Țara Zâmbetelor.

După mai bine de șase ani de bătut Thailanda în lung, în lat și de-a curmezișul, nu credeam ca țara asta să-mi mai smulgă un „wow”. Eram convins că am văzut deja tot ce era mai bun, în special în materie de plaje.

Chumphon, singura dintre provinciile sudice vizitabile pe care o trecusem cu vederea până acum, mi-a dat elegant peste nas și m-a făcut să înțeleg că “am văzut toată Thailanda” e doar o minge ridicată la fileul lui „ai văzut pe naiba, n-ai văzut nimic”.

Marele dezavantaj al Chumphon-ului este că se află unde se află, adică undeva la mijlocul coastei de est, la vreo 500 de kilometri de Bangkok, de nu-ți vine nici să zbori până acolo, că-i prea aproape și sunt doar două curse pe zi puse la ore tâmpite, nici să conduci sau să iei autobuzul, că-i prea departe. E atât de în mijloc încât e departe de orice.

În plus la distanța incomodă față de orice alt punct nodal al Thailandei, provincia Chumphon mai are un dezavantaj logistic: 222 de kilometri de la granița cu Prachuap Kiri Khan la cea cu Surat Thani. Nu știi de unde s-o apuci.

Primesc un cadou.

Când am pornit, în sfârșit, după ani de amânări, către Chumphon, aveam impresia că îndeplinesc o simplă formalitate: adăugarea ultimei piese lipsă din puzzle-ul Sudului. Hai s-o fac și pe asta ca să scap de-o grijă. Rutină.

Am plecat de-acasă pe 7 octombrie, ziua în care aniversam 6 ani de la sosirea în Thailanda. Undeva la jumătatea drumului, pe o porțiune pustie de autostradă, mi-a explodat un cauciuc. N-ar fi fost prima pană pe care o făceam în viața mea și nu m-aș fi stresat prea tare dacă Toyota pe care o închiriasem n-ar fi avut cel mai dubios sistem de prindere a roții de rezervă.

N-am reușit sub nicio formă să dibuiesc cum se detașează de suport. M-am umplut tot de mâzgă târându-mă zadarnic pe sub mașină în căutarea soluției. Noroc că începuse să plouă. Happy anniversary.

După o jumătate de ceas de stat în drum ca un popândău ud, un RAV4 cu numere de Bangkok a binevoit să tragă în spatele meu. De la volan a coborât un cetățean solid, cu un păr cărunt și învâlvoiat, o variantă corpolentă și asiatică de Einstein. Profesor la o universitate tehnică din capitală, engleză impecabilă, înger trimis de Dumnezeu în pustia impersonală a autostrăzii.

Mi-a luat trusa de scule din mână și, în 5 minute, a făcut pana cap-coadă. Nici să-l încurc n-am apucat. Ne-am spălat pe mâini – el de muncă, eu degeaba – și am mai schimbat câteva vorbe. La final, înainte să se urce în mașină, am vrut să-i dau niște bani pentru osteneală. Mi-a zis:

–  Nici nu se pune problema. E cadoul pe care Thailanda ți-l face la cea de-a șasea aniversare.

Cum să nu iubești țara asta?

222 de kilometri de ieșire la mare.

Distanța considerabilă pe care se întinde Chumphon-ul de la nord la sud poate reprezenta un dezavantaj logistic pentru cel care, asemeni mie, a venit să îndeplinească o formalitate. Dar pentru celălalt eu, vânătorul de plaje pustii, 222 de kilometri de coastă plus cele vreo 20 de insule din apropierea acesteia, sunt echivalentul Comorii lui Cortez pentru un pirat norocos.

Prima bază mi-am stabilit-o la în golful Ban Song, mai mult de gura amicului Kiat care, având ceva teren la plajă, mă rugase să evaluez potențialul turistic și imobiliar al zonei. La Sara Resort, unde m-am cazat în prima noapte, bătea vântul. Fierbinte și firav, dinspre sud-vest, ultima suflare a musonului pe anul acesta.

Eram singurul client, dar doamna Rojanna, patroana stabilimentului, nu-și făcea griji pentru P&L: în weekend urma să vină un grup de australieni. Și cum altceva prin zonă nu exista, nici măcar un chioșc de unde să-ți iei țigări, proprietăreasa era asigurată că tot ce vor cheltui onorabilii compatrioți ai lui Nicole Kidman va intra în casa ei de bani.

Ca să ai o afacere de succes în Thailanda, mai ales în Thailanda litorală, trebuie să îndeplinești o singură condiție: să fii thailandez. Apoi te pui pe așteptat și banii vin ei cumva, de undeva, să se ardă la soarele Tropicelor.

Apus de soare peste Khao Dinsor, văzut de pe plaja Ban Song, Sara Resort.

Plaja – i-am spus-o imediat lui Kiat – strălucea prin mediocritate. Genul acela de plajă pe care o uiți imediat ce ți-ai spălat nisipul de pe picioare. Genul acela de plajă pentru care agențiile de turism din Koh Samui și-au instalat Photoshop piratat pe laptopuri.

Totuși, în lumina caldă a apusului, siluetele muntelui Dinsor și ale șoimilor de mare care zburau în spirale pe fundalul de flăcări al cerului, au fost suficientă pentru ca Ban Song să-mi rămână în amintire ca un loc de un romantism dramatic.

Unde iernează vulturii.

Khao Dinsor este una dintre atracțiile cele mai spectaculoase și, totodată, mai puțin cunoscute ale Thailandei. An de an, între septembrie și noiembrie inclusiv, muntele încotoșmănat în junglă densă și sănătoasă primește în gazdă un sfert până la o jumătate de milion de păsări răpitoare care vin la iernat din nordul Eurasiei (Rusia și China).

Pe panoul de la intrarea în mini-parcul național sunt prezentate cele mai importante zece specii, dar numai ochiul antrenat al unui ornitolog poate face diferența între o femelă Circus melanoleucos și un mascul Circus spilonotus prin binoclu, de la un kilometru distanță.

De specialiști muntele nu ducea lipsă. O gașcă de tineri înfololiți până în ochi împotriva soarelui fierbinte din dimineața zilei următoare urmărea cu atenție mișcările aeriene ale noilor veniți și nota observațiile în carnețele frumos tabelate.

Câțiva școlari veniți cu profesorul lor în expediție încercau să fotografieze păsările cu telefoanele mobile, iar când realizau că nu le iese nimic de la acea distanță apelau la soluția imediat următoare pe scara logicii: un selfie.

Cert e că oaspeții înaripați, sosiți de la mii de kilometri depărtare, aveau în permanență un entuziast comitet de primire alcătuit din naturaliști entuziaști, elevi și turiști de o zi care dădeau o fugă din capitala provinciei pentru a vedea minunea care numai în Chumphon se întâmplă.

Dacă s-ar fi întâmplat, să zicem, la București, pe Dealul Spirii, cel puțin o publicație online ar fi titrat: „Vulturii ruso-chinezi vin să smulgă o halcă din trupul României!” sau “Nici păsările nu-l mai suportă pe Putin!”

Între blues și karaoke.

Ao Thung Walean e o plajă de nota 7 – adică frumoasă – căreia îi putem da un 8 pentru că are tot ce-i trebuie turistului: restaurante, bărulețe, cazări, agenții de turism sau diving, o mică bază de kite surfing, cazări pentru toate buzunarele și, cel mai important, pe Boy.

– E cel mai bun muzician de blues din tot Chumphon-ul îmi explică Em, barmanul de la Jasmine. De obicei sâmbătă seara cântă live, nu știu de ce azi n-a scos chitara. Mare păcat.

La Jasmine e hărmălaie maximă, un grup de thailandezi sărbătorește revederea după trei decenii de la terminarea liceului. Cum supele picante s-au dus demult pe gâtlejuri iar sticlele de Hong Thong zac aproape goale pe servantă, celebrarea ajunge la inevitabilul karaoke. Îmi termin berea și plec alături, la Mali Blues, să-l întreb pe Boy de ce nu cântă în seara asta.

–  Păi cum să cânt dacă la Jasmine e karaoke? Crezi că mă aud de ăștia?
–  N-ai boxe?
–  Omule, blues-ul bun se cântă încet.

Accesul interzis.

La o aruncătură de barcă de coasta provinciei se întind puzderie de insule și insulițe, multe dintre ele suficient de aproape pentru a le admira, de pe continent, plajele albe aliniate la baza palmierilor. Cu puțin efort, antreprenorii locali ar putea transforma acest arhipelag într-un paradis turistic fără a-i știrbi nici frumusețea, nici sănătatea.

Această transformare va trebui să mai aștepte, însă, pentru că deocamdată insulițele Chumphon-ului produc bani din altceva: din cuiburi de pasăre.

Cele două insule Koh Ngam (Noi și Yai) pot fi vizitate doar de la distanța ancorării bărcilor care fac excursii de snorkeling. Sunt concesionate culegătorilor de cuiburi de pasăre.

Salanganele sunt un soi de rândunele care populează peșterile din Asia. Își construiesc ciuburile dintr-un amestec de firicele de iarbă și salivă. Această salivă, cred chinezii, are proprietăți miraculoase, demne de a alimenta o industrie de multe miliarde de dolari.

După ce puii de rândunică părăsesc cuibul, acesta este recoltat și spălat, apoi saliva rezultată este vândută fabricanților de supă. Un kilogram de cuiburi neprocesate se vinde cu 100 de dolari, iar la capătul celălalt al lanțului comercial, clientul poate plăti aceeași sumă pentru un castronel de supă.

Multe dintre peșterile Thailandei, cu precădere cele situate pe insule, sunt concesionate acestor industriași ai bizareriei gastronomice. Odată bătută palma cu autoritățile, ostrovul se închide parțial sau total turismului, aparent pentru a nu deranja păsăretul. Dacă insiști, totuși, să mergi până acolo, va trebui să aplici pentru un permis special a cărui eliberare poate veni după o săptămână sau niciodată.

Stăpânii.

Altfel, chumphonezii se plâng de lipsă de turiști. Niciodată n-a mers mai prost ca anul ăsta, zic ei. Pe Hat Sairi, o plăjucă drăgălașă la sud de oraș, cârciumarii sar literalmente în fața mașinilor ca să prindă un mușteriu. Multe afaceri de pe faleză au obloanele trase. Prin resort-uri personalul e de trei ori mai numeros decât oaspeții.

Plaja Sairee.

Cei câțiva albi pe care-i întâlnesc, majoritatea nord-europeni, sunt stabiliți pe-aici împreună cu neveste localnice. Chiar dacă nu le-aș ști povestea mi-ar fi ușor să o ghicesc din mersul lor țanțoș, din ținuta lor de stăpâni întârziați ai Indiilor. Jerome, un elvețian care trăiește în Chumphon de 12 ani împreună cu frumoasa lui soție, o recunoaște direct și mândru:

– Eu am locurile mele pe care nu le împart decât cu cine vreau eu.

Îi explic cu ce mă ocup. Mă privește cu o neîncredere arogantă.

De la viewpoint-ul Khao Chao Mueang se văd atât estuarul râului Chumphon cât și o parte dintre insulele din larg.

– Pot să te ajut. Dacă vreau. Dar trebuie să-ți văd munca și să decid dacă meriți sau nu să-ți împărtășesc din locurile mele. Că nu vreau să vină turiștii să le strice.

Îi dau elvețianului adresele site-urilor mele spre evaluare. Și, ca să nu se simtă omul presat, adaug:

– Jay, chit că-ți place de mine chit că nu, eu tot trebuie să-mi fac treaba. Sigur, mi-ar fi mai ușor dacă mi-ai da câteva sfaturi, dar de descurcat o să mă descurc cu sau fără ajutorul tău.
– Vom vedea, Brad, vom vedea, zâmbi ironic regele neîncoronat al Chumphon-ului. Nu știa cu cine are de a face.

Paradoxul naibii. Thailandezii își doresc turiști, dezvoltare, progres, iar expații vor ca lucrurile să rămână exact așa cum le-au găsit ei acum 5, 10, 15 ani când s-au mutat aici. Discuția cu Jay mă face să mă simt ca un asasin trimis să curme liniștea pensionară a celor câțiva străini care populează – și stăpânesc – provincia.

Îmi spulber remușcările abia când îmi aduc aminte că Thailanda nu e a lor, ci a thailandezilor, și că mă aflu aici ca să-i ajut nu pe străini, ci pe localnici. Și, dacă inspirația poate fi considerată ajutor, pe românii mei de acasă.

Chumphon, pământ românesc.

Cele 4 femei care țin MT Resort, pe plaja Thung Makham Noi, fluieră a pagubă când feribotul din Koh Tao trage la ponton și toți cei 250 de pasageri se revarsă încolonați fie spre autobuzele pentru Bangkok, fie către cele destinate Phuket-ului. Trenulețul de rucsaci North Face și haine cheapster trece pe lângă mine fără să se uite nici în stânga, nici în dreapta.

Plaja Thung Makham Yai e atât de liniștită și de caldă că-ți vine să te iei cu mâinile de cap.

Îmi vine să-i trag de mânecă și să le zic, băi, dați-le naibii de autobuze, de Khao San-uri și Patonguri, dați-l naibii de diving, că în afară de nemo și rechini oricum nu recunoașteți nicio creatură marină, rămâneți o noapte, două, aici, să vedeți ce n-ați văzut, să vă bucurați de liniște, de mare, de plajele astea calde și cuminți, că de-aia ați bătut atâta amar de cale până în Asia.

Ne grăbim să vedem toată Asia.

Aș. În 15 minute după andocare, din mulțimea de călători independenți cu soarele-n priviri n-a rămas unul, de sămânță, să dea vorba mai departe generațiilor viitoare. Îmi rămâne mie toată plăcuta dar dificila sarcină de a explora aceste locuri, iar cititorilor români le revine privilegiul de a afla printre primii despre ele.

În episodul 2 vom descoperi împreună, tot în Chumphon, unele dintre cele mai frumoase plaje din Thailanda. Pe pagina următoare ai informații despre transport, cazare și excursii pentru destinațiile prezentate în articol.