Columbiana (2). Cititorul de la Barichara.

Cititorul locuiește într-o casă albă cu poartă verde. N-am să-i fac publică adresa. Dacă ajungi acolo ține-te după mirosul de aur topit și ai să-l găsești. Orașul e mic, vreo 2000 de fumuri, cum se zice la noi la țară, numai bun ca să te ascunzi de cine te supără și să te găsești cu cine ți-e drag.

Pentru că totul în Barichara e făcut de mână, n-ai să întâlnești nicio linie dreaptă și nicio îmbinare perfectă în toată așezarea. Lucrurile de aici sunt atât de strâmbe încât până și cărămizile înfloresc și răspund la buenas tardes.

Ușa casei Cititorului e împărțită în două bucăți, cea dinspre cer și cea dinspre pământ. Dacă ambele sunt închise, atunci proprietarul nu are chef de nimeni sau e plecat de acasă. Dacă cea de sus e deschisă, înseamnă că stăpânul casei ori abia a intrat ori urmează să iasă. Dacă, însă, ușa e deschisă pe ambele tărâmuri, e semn că poți să poftești înăuntru la o vorbă bună și o furnică prăjită în zahăr, delicatesa endemică a Baricharei.

Când nu are musafiri, Cititorul frunzărește ziarul lungit în hamac. E un ziar vechi, din 1947, lăsat pe masă de un musafir al tatălui său pe când era doar un copil. Cu cât știrile sunt mai vechi, se justifică el, cu atât mai actuale. Din ziarul de azi nu afli decât ce nu s-a întâmplat.

Femeia lui e aspră la uitătură și la vorbă, dar are un suflet ca un măr în rod. Se însoțește toată ziua prin bucătărie cu un motan vărgat care începe să toarcă doar când te uiți la el. Păsările dau roată pe deasupra patio-ului deschis, în stilul maur purtat pe galeoane peste Atlantic, și coboară să ciugulească o sămânță, o omidă, fără teamă de cotoi. E atât de bine hrănit încât l-ai putea pune să-ți păzească duhul.

Duminicile, după biserică, Cititorul și soția lui se întorc acasă ținându-se la braț. Femeia intră să se roage la icoana Maicii Domnului, bărbatul se așează afară, pe băncuța verde, cu pălăria de sărbătoare în poală, și citește oamenii care trec pe uliță. Și cărțile sunt interesante, nu contest, mi-a spus, dar într-un singur om e mai multă poveste decât în toate romanele scrise vreodată, inclusiv în cele semnate de nepotul meu, Gabo.

Ce ați citit azi?, îl întreb.

– Am citit o fată înaltă, frumoasă și tristă.
– De ce era tristă?
– Fiindcă se iubea atât de mult încât nu mai lăsase nimic de iubit și altcuiva.
– Și mai ce?
– Un bărbat cărunt de tânăr, cu ochi alunecoși și multe ticuri.
– De ce era așa?
– Pentru că își uitase viitorul.
– Și altceva?
– Azi doar atât. La vârsta mea, de la prea mult citit începe să mă usture sufletul. Ar trebui s-o las mai domol.

Conform obiceiului, în orașul picioarelor galbene, numit așa din pricina culorii pavajului străduțelor, fiecărui răposat i se cioplește pe cruce o unealtă care i-a fost dragă în timpul vieții. Unul odihnește sub o lăută, altul sub un pantof de dans sau sub o sabie.

Când s-a prăpădit Cititorul, starostele cimitirului nu a știut ce să dea în lucru la pietrari. Pentru citit, se știe, nu ai nevoie de alte instrumente decât privirea și sufletul, care nu se pot săpa în piatră. L-au îngropat sub un mangotier înalt, ca duhul lui să urce sus, în coroana arborelui, și să ne poată citi de-acolo pe toți, viii și morții, până va rămâne timpul fără file.

Barichara, Columbia, iunie 2018.

(Mai multe imagini din Barichara găsești în galeria articolului sau pe blogul meu foto.)