Thailanda în croazieră. Koh Chang. Curcubeul și pirații.

Koh Chang. Virgina cea limpede.

– Se deslușesc copacii, Căpitane!
– Zău? La mine se văd încă în ceață, dar tu ai ochii mai tineri.
(uh, deci n-am orbit de tot)
– Ne pregătim?
– Nu te grăbi. Trebuie s-o ținem de-a lungul coastei până în sud, unde putem ancora în siguranță. Mai e de mers.

Koh Chang e a treia cea mai mare insulă a Thailandei, după Phuket și Samui. Privită din larg, Insula Elefant nu vibrează a business ca cele două paradisuri  turistice menționate. Pensiunile și resorturile se aliniază umile pe plajă, la umbra cocotierilor. Munții, a căror ascuțime trădează originea vulcanică a insulei, se întind spre nori nemutilați de cicatricile construcțiilor. Koh Chang și cele 40 de insule și insulițe din jur au regim de parc național; nu se poate construi oricum și oriunde. În multe locuri nu se poate construi deloc și asta oferă întregului arhipelag un aer virgin, nepoluat.

Golful Thailandei are multe calități, dar printre ele nu se numără și limpezimea apei. Nenumăratele râuri care se varsă în apele sale îl umplu de noroi și particule care diminuează teribil vizibilitatea. Cel mai grav este – întrebați-i pe diveri­­ – în timpul sezonului ploios și o lună-două după aceea.

Dar Koh Chang este suficient de departe de râurile de pe continent și, chiar dacă în săptămânile dinaintea sosirii mele a plouat de a rupt, apa e curată, limpede și inocent de albastră. Lagune mai mici sau mai mari se întind azuriu de la marginea recifului până la plajele zaharisite. Pești colorați scormonesc prin siajul lui MOJO și șoimi de mare își fâlfâie aripile deasupra velei mari, ca și cum ar vrea să ne împingă barca înainte.

E senin și încă soare, vântul de peste zi parcă s-a mai domolit, dar marea e vie. Valurile ne taie impetuos calea de la tribord spre babord și se zdrobesc de stâncile care întrerup, ici și colo, albastrul. Cele două coci ale lui MOJO reușesc să atenueze din amplitudinea tangajului, dar chiar și așa ne legănăm serios. Dacă aș fi avut parte de marea asta ieri, aș fi hrănit toate rațele din jurul insulei. Dar, să nu uităm, azi e o altă zi, ziua lui John și ziua în care nu mai am rău de mare.

Lăfăit pe canapea, John îmi dă indicații. Cârmesc treptat spre babord, în progresii de câte zece grade. Ocolesc un headland pe care dorm câteva bungalow-uri pustii și dau într-un golf imens, înconjurat de munți. Valurile se domolesc dintr-odată, de parcă intrarea în golf ar fi un prag de biserică. Toată hărmălaia mării se stinge într-un ecou îndepărtat și, prin tăcerea proaspătă, încep să aud sunete de pe altă lume: un lătrat de câine, chiotele unor copii, zgomotul unei motorete pornite. Din spatele căsuțelor de pescari cocoțate peste apa ca oglinda ies fuioare de fum alb. E ora cinei. Căpitanul soarbe un pahar de șpriț – pe care m-am învrednicit să i-l amenajez – și face prezentările.

– Ao Salak Phet. Golful Comorii Piraților.
– Au fost pirați pe-aici?
– Sunt și-acum. Doar că mai nou s-au apucat de turism.

Salak Phet. Acțiunea se petrece într-un sat de pirați.

Pirateria în regiune are o istorie multiseculară, la care au contribuit deopotrivă malaezienii, thailandezii și chao lay-ii (cunoscuți și sub numele de sea gipsies). Bandiți ordinari sau pescari fără noroc, traficanți sau transfugi au terorizat aceste mări din Koh Chang până la Strâmtoarea Melacca și din Koh Samui până pe coastele apusene ale Filipinelor.

La sfârșitul anilor ’70, pirateria din zona Koh Chang a căpătat o dimensiune absolut dezgustătoare. Nemulțumite că mii de refugiați părăseau Vietnamul postbelic și porneau pe mare căutând adăpost în Thailanda, autoritățile de la Bangkok le-au dat mână liberă localnicilor să împiedice debarcarea. Kohchanghezii au atacat bărcile vietnamezilor, au ucis cu bestialitate bărbații și copiii, au răpit și violat femeile, au jefuit ce era de jefuit și au scufundat ce mai rămăsese.

Doar în 1981 au fost atacate 352 de ambarcațiuni (aproape 80% dintre bărcile vietnameze ajunse în Thailanda), au fost ucise 571 de persoane și s-au înregistrat 600 de violuri. Acestea sunt estimările cercetătorilor vietnamezi. De partea cealaltă, autoritățile Thailandeze afirmă că în niciun caz n-a existat o înțelegere cu pirații ci, dimpotrivă, s-au făcut mari eforturi pentru stoparea atrocităților și condamnarea celor vinovați.

Eforturile au început să dea roade abia după 1983, când Națiunile Unite au primit permisiunea de a trimite observatori în zonă, împreună cu câteva nave de patrulare. Atacurile asupra refugiaților vietnamezi au încetat, dar pirateria în Golful Thailandei a mai dus-o mult și bine până la începutul mileniului 3. Când pe Koh Chang au început să vină, cu soarele-n priviri, turiștii. Și viața s-a schimbat.

Salak Phet pare atât de liniștit și de boem încât n-ai zice că, acum doar două-trei decenii, servea drept capitală a pirateriei din nordul Golfului Thailandei.

– Știi cum era aici? Bordel lângă bordel, crâșmă lângă crâșmă, încăierări, împușcături. Ca-n Pirații din Caraibe.

John trăise patru ani pe Koh Chang, chiar în Salak Phet. Auzise multe povești.

– Restaurantul ăla e ținut de un tip poreclit “O sută de morți”. Atâția vietnamezi ar fi ucis și jefuit în anii de după război. Acum e mare patron, afacerist legitim, vin celebritățile de la Bangkok să-i guste fructele de mare. De ce să mint, se gătește foarte bine. Dar noi n-o să mâncăm la el, că ne așteaptă Phil Piratul cu masa. Hai, dezleagă dingy-ul, să mergem.

Phil, blestematul de Phil.

Ah, da, cum era sa uit? Petrecerea-monstru de ziua lui John urma să înceapă imediat ce puneam piciorul pe uscat. Mi-am pus pe mine singura cămașă din bagaj și m-am pieptănat pentru prima oară după două zile. Când pieptănul s-a înțepenit într-un ciuf încurcat, am lăsat baltă look-ul și am sărit în bărcuță.

La prima vedere Phil își merită porecla de Piratul cu premiul întâi și coroniță. Fizic, australianul e de pus pe coperta “Comorii din Insulă”. Mă aștept ca, în orice secundă, să i se așeze pe umăr un papagal vorbitor. Phil e blond, lățos, nebărbierit, solid și bine legat, cu pielea bătucită de atâta viață pe mare, cu ochi (culmea, doi) de pescar indonezian și o voce gâjâită cu care repetă retoric finalurile de propoziție, ca Jimmy Two Times din Goodfellas.

– Credeam că nu te mai văd în viața asta, bătrâne. Credeam că nu te mai văd în viața asta.

Phil și John se îmbrățișară în pragul căsuței pe piloni pe care Piratul o ocupă temporar, când are treabă prin Salak Phet. La fel de temporar ocupată e și thailandeza care ne așează cu grație pe masă un castron mare cu supă aburindă și trei sticle de bere Chang de la gheață.

– O fată în fiecare port, nu? O fată în fiecare port. Mare baftă ați avut cu vremea asta, măi, băieți. În ultimele două săptămâni a plouat ca dracu. Ca dracu a plouat. Hai, beți și mâncați, că se răcește berea și se încălzește supa, mă-nțelegi. Se încălzește blestemata asta de supă.

Dăm tradiționalul noroc. Căpitanul și Piratul se pun pe povestit de-ale lor, pe care eu nu le prea înțeleg. Bărci construite prost. Bărci construite bine. Unul care s-a dus până în Filipine pe taifun pe o coajă de nucă și i s-a rupt catargul dar n-a crăpat. Altul, un neamț diliu, care și-a făcut o barcă din deșeuri, a coborât cu ea pe râul Chao Praya până la mare, a navigat-o până în Salak Phet și a murit. Acum familia cică vrea s-o vândă pe nimic, dar n-o cumpără nimeni. Ce afaceri s-au mai deschis. Ce afaceri au mai dat faliment. Verzi și uscate.

Phil e pirat doar pe dinafară. Altfel, dacă s-ar da ordin ca toți corsarii din Salak Phet să fie împușcați, ar muri nevinovat. Blondul cu piele tăbăcită și glas dogit e manager la Gulf Charters Thailand, o companie care închiriază veliere în Pattaya și Koh Chang. Își petrece zilele răspunzând la mailuri și pregătind bărcile și echipajul pentru clienți.

Phil știe totul, absolut totul despre fiecare fir de nisip din arhipelagul Koh Chang, căruia i-a dedicat un ghid comprehensiv, scris cu multă măiestrie (l-am folosit și noi în planificarea călătoriei). Când vorbește despre mare și marinărie, vocabularul lui Phil se înnobilează imediat și Piratul se transformă în Profesor. Dacă reușești să treci peste accentul îngozitor – combinație de Australia și bere Chang – e o bucurie să-l asculți. O blestemată de bucurie să-l asculți, zău.

– John, când începe petrecerea? Când vine lumea?
– Cum când începe petrecerea? Asta e petrecerea. Asta e lumea. Da’ tu la ce te așteptai?
– Credeam că o să fie balamuc mare, zeci de oameni, muzică, dans, artificii.
– Stai, omule, că fac doar cincizeci de ani. Petrecere mare o să fie când împlinesc o sută.
– E OK, pot să aștept până atunci. La mulți ani!

Pe la 10 și jumătate, Phil începe să caște de zici c-o să ne înghită cu Salak Phet cu tot.

– Mă scuzați. Nenorocită zi duminica asta. N-ai nimic de făcut și o iei cu berea de la prima oră. Mai bine plecați înainte să adorm cu capul pe masă. Înainte să adorm cu capul pe blestemata asta de masă.

E drept că și noi eram cam rupți. John, de indulgențele pe bază de hamei și struguri cu care-și îndulcise singurătatea jubileului. Eu, de cât soare și vânt și apă de mare înghițisem azi. Ne-am luat rămas bun de la Phil – care mai avea un pic și soilea în pragul căsuței, în pragul blestemat al căsuței – și am întins-o spre MOJO, pe apele calde și mieroase ale golfului.

Căpitanul s-a scufundat imediat sub punte pentru primul somn din a doua jumătate de secol a vieții lui. Eu am mai stat un pic la pupa, odihnindu-mi ochii în bancurile de peștișori atrași de neoanele bărcii. Și când ultima lumină din Golful Comorii Piraților s-a stins, mi-am tras perna pe punte, m-am învelit cu cerul și am adormit înainte să termin propozi

(va urma; în episodul următor: vizităm câteva insule pustii; descoperim niște francezi pierduți în păpuriș; îmi încep oficial cariera de marinar; adăugăm noi naționalități în echipajul lui MOJO; ).