Asia la întâmplare (Ep. 3) – Un vapor pentru Indonezia.

Arhipelagul Langkawi e la doar două ore cu feribotul de Penang. Îmi doream demult să ajung acolo, să-i admir legendarele plaje albe, rainforestul multimilenar și coloniile de vulturi care i-au dat numele (în malaeziană, Langkawi înseamnă “vultur stacojiu”). Răceala, însă, ajunsese la faza “ori eu, ori tu”, forțându-mă să mă țin departe de vaporul care, ultramodern fiind, promitea noi valuri de aer condiționat. (Pentru cei care n-au citit episoadele anterioare, eram răcit cobză, balalaică, banjo.)

Taman când mă gândeam că ar fi cazul să merg totuși mai departe, spre Singapore sau Kuala Lumpur, ochii mi s-au oprit pe afișul unei agenții de voiaj. Zicea așa: “Penang-Medan by boat, daily at 9 a.m.”. Medan? Sumatra?? Indonezia??? Trebuie să fie o glumă, o confuzie. Intru.

– Selamat pagi (bună dimineața), doamnă dragă. Am văzut afișul în fața agenției.
– Selamat datang (bun venit), domnule. Da, sigur, avem curse zilnice către Langkawi. Când vreți să mergeți?
– Nu la Langkawi mă refer, ci la Medan. E vorba despre Medan-ul din Indonezia?
– Da. Vreți să ajungeți la Medan?
– Sigur.
– Şi de ce nu luați avionul? Drumul durează doar o oră.
– Dumneavoastră nu vreți să vă vindeți marfa?
– Ba da, sigur că da, dar de când s-au introdus zboruri directe, tot mai puțină lume merge cu vaporul. Costă cam la fel și durează mult mai mult.
– Nu contează. Mie îmi place să călătoresc încet. Dacă pot să ajung din A în B într-o zi sau într-o săptămână, voi alege varianta a doua.

Mi-a luat banii și mi-a întins biletul, indicându-mi cu unghia o cifră:

– Vedeți? Sunteți pasagerul numărul 1 pentru cursa de mâine.
– Adică sunt VIP?
– Nu, haha, nu. Sunteți primul care și-a luat bilet.
– Şi dacă o să fiu și singurul, vaporul mai pleacă?
– Noi sperăm să nu fiți singurul. De obicei, avem cam 30 de pasageri. Veniți dimineață la ora 8 pentru check-in.

Când ieși din clădire, Pasagerul numărul 1 al cursei de Medan descoperi că nu mai avea nasul înfundat. Puse asta pe seama aerului depărtărilor care îl așteptau și porni către Cartierul Indian. Unde nasul i se înfundă la loc, din cauza mirosului.

Cartierul indian din Penang nu-ți înșeală așteptările. Este un cartier indian pe cinste, dotat cu haine ieftine și colorate, saloane de tratament ayurvedic, magazine cu cristale miraculoase, gunoi aruncat la întâmplare, filme piratate, ghicitoare, bijuterii de aur, cerșetori și muzică dată prea tare.

Iar peste toate astea, învelind cvartalul într-un nimb identitar și protector, mirosul inconfundabil al mâncării indiene! Am convingerea că în India și oriunde trăiesc indieni molecula de aer conține și un atom de curry. Oamenii de știință îmi vor da dreptate într-o zi.

Dincolo de miros, cartierul indian era fotogenic, abunda de restaurante, iar mie mi-era cam foame. Trebuia să mănânc bine înainte de a pleca în Indonezia. Mâncarea de acolo nu-mi place deloc.

Am servit un orez buryani care aduce surprinzător de mult cu paella spaniolă și niște chicken șaizecișinuștiucât, denumit așa după numărul condimentelor folosite la preparare. Restaurantul era populat exclusiv cu indieni, iar podeaua era alunecoasă de la grăsime. Servire ireproșabilă, prețuri ce sfidează orice concurență. 3 euro pentru cele de mai sus, un ice coffee și o cola.

M-am mai plimbat un pic prin oraș. Era o zi frumoasă, în sfârșit, după atâta nor și ploi sporadice. Norișori albi dădeau cu tifla zgârie-norilor sobri și cenușii. Câțiva localnici ieșiseră la pescuit, vis-à-vis de sediul unei bănci. Am cerut direcții spre cel mai apropiat mall. Aveam nevoie de o pereche de sandale și de o lanternă. Mall-ul părea să fie foarte aproape, dar mi-a luat o oră până l-am găsit pentru că fiecare cetățean amabil mă îndruma în altă direcție. Probabil spre alt mall, mall-ul său preferat.

N-o să povestesc acum aventuri de la shopping, că n-am avut. Ce vreau să spun e că tot parterul uriașului mall (hei, Plaza, ești mic copil) era brandat integral Samsung. Telefoane Samsung, aparate foto Samsung, frigidere, televizoare, mașini de spălat Samsung, promoterițe și promoții Samsung, tricouri Samsung și fluturași Samsung împărțiți cu generozitate la orice colț de mall. Spun asta pentru că am observat același fenomen a doua zi în Medan și câteva săptămâni mai târziu în Bangkok. Samsung peste tot.

Am decis să-mi petrec seara sforțând răceala să mă lase în pace, cu jdemii de limonade, paracetamoluri, băi fierbinți și plăpumi până la nas. De împachetat nu prea aveam ce, că nu apucasem să-mi deranjez rucsacul. M-am culcat la 10 seara ca pruncii și, pentru un om bolnav, am dormit destul de sănătos. În dimineața următoare plecam spre Indonezia mea dragă. Începea nebunia.

(va urma)