Cuculeț.

Se întâmpla la începutul lui decembrie. Elena se întoarce de la piață, lasă sacoșele în prag și-mi spune:

– E un porumbel căzut pe stradă, în față la casamare. Cred că e încă viu.

Las ce făceam și, flancați de cei doi căței din dotare, mergem să vedem. La câteva porți mai jos de noi e o casă impozantă, în stil clasic Lanna, unde nu locuiește nimeni în afară de vreo douăzeci de porumbei care cine știe cum și de ce s-au aciuat aici. Noi îi spunem casamare. Un porumbel e prăbușit pe caldarîm, lungit pe o parte, cu ochiul întredeschis privind cerul. Îl iau în mână, respiră slab, îl ducem acasă.

Pasărea e slabă-moartă și nu-și poate ține capul drept. Stă cu gâtul sucit într-o poziție nefirească, de parcă i l-ar fi rupt cineva. Îi punem sub cioc un castronel cu apă și unul cu firmituri de pâine și salată. Nici nu pare să le vadă. Îi zic Elenei:

– Îl ținem peste noapte. Dacă mâine mai trăiește, îl ducem la veterinar.

Îi amenajăm un culcuș în coșul de transport al pisicilor. Îi punem apă și mâncare și îl verificăm din două în două ore. Nu mănâncă nimic. Zace pe o parte, ca paralizat, iar dacă îl atingem își contorsionează gâtul într-o manieră care ne face să ne gândim la ce e mai rău. Are doar două pene în coadă, care și ele abia se mai țin. O ruină, bietul de el.

A doua zi de dimineață îl găsim în aceeași poziție. Nu a mâncat nimic, nu a băut apă, dar e încă oarecum viu. Îl urcăm pe motocicletă și mergem la doamna veterinar de peste șoseaua principală. Femeia se uită la el, țuguiază buzele și spune:

– Eu nu sunt specialistă în păsări, ar trebui să mergeți cu el la spital. Dar din ce văd îmi dau seama are o problemă neurologică gravă. Nu cred că scapă.

Îl ducem la spital. Doctorul, un tip tânăr și grăsuț, se uită la porumbel, se uită la noi, și cu aerul că îl deranjăm aiurea punându-i mortăciuni sub nas, ne confirmă că pacientul are o problemă neurologică serioasă.

– Pasărea e foarte slabă. Nu a mai mâncat demult. Nu se poate hrăni, pentru că nu-și poate controla funcțiile motorii. În cel mai bun caz, dacă va trăi, o s-o hrăniți cu penseta tot restul vieții ei. Dar nu cred că va trăi.

Insistăm să ne dea niște pastile pentru situația în care o fi totuși vorba de o infecție temporară. Punem porumbelul înapoi în coș. Cât plătește Elena pentru consultație mă uit la el, un boț neputincios în care încă mai pâlpâie un strop de viață, și mi se rupe inima. Spun o rugăciune și îi fac trei cruci deasupra. Poate că asta, în combinație cu pastilele, îl va salva. Când iese Elena din cabinet îi spun:

– Ca să-l salvăm trebuie să ni-l asumăm. Primul lucru pe care trebuie să-l facem este să-i dăm un nume.
– Te-ai gândit la ceva?
– O să-i zicem Cuculeț.

L-am dus acasă, i-am îndesat pe gât câteva grăunțe, pastilele și apa. Nici să se zbată nu avea putere. Am repetat operațiunea spre seară și l-am lăsat în cutia lui, cu castronașele pline. Dimineață, imediat ce ne-am trezit, am dat fuga să-l vedem. Neschimbat. Culcat pe o parte, cu gâtul sucit. Dă-i pastile, boabe, apă. Habar nu aveam ce era cu el, eram deja împăcați cu gândul că o să trăim cu o pasăre paralizată în casă. Nu mai puteam da înapoi, avea deja nume. Pastile, boabe, apă. Culcare, trezire, fuga la el, când ce să vezi?

Cuculeț mâncase tot. Nu mai zăcea lat pe o parte, ci ghemuit. Își ținea capul ceva mai drept. I-am umplut imediat castronul cu grăunțe și s-a repezit cu ciocul în el, poc, poc, poc, până l-a golit pe jumătate. Era rupt de foame. Apoi și-a băgat capul în apa proaspătă și s-a adăpat ca înecatul.

– Să vezi că ăsta micu’ se face bine, zice Elena.
– Asta ar fi o minune, spun. Dacă îl vede veterinarul leșină.
– Cred că îi priește numele.

Pisicile nici nu l-au băgat în seamă.

Cuculeț se întrema pe zi ce trecea. După-amiezile îl scoteam în grădină și îi ridicam capacul coșului, ca să vadă soarele și cerul, să nu uite unde îi e locul. La una dintre ieșiri, în pragul Anului Nou, s-a ridicat în picioare, a întins aripile, a sărit și s-a ascuns într-o tufă. Nu putea să zboare, abia mergea, ar fi fost victimă sigură pentru pisicile din cartier (ale noastre nu-l băgaseră în seamă). L-am pus la loc în ciuda zbaterilor lui, dar din momentul acela am știut că într-o zi o să se întoarcă în lumea lui de cuculeț.

– M-am învățat cu el în familie, spuse Elena. Dacă o să plece o să mă bucur pentru el, dar o să plâng.

L-am cazat în dormitorul mic, unde era liber toată ziua să se plimbe dacă voia. Cine a mai văzut porumbel care să aibă camera lui? De două ori pe zi îl anternam. Îl ridicam și-l aruncam spre pat, ca să-și folosească și întremeze aripile. Fâlfâia și ateriza mai lin, mai abrupt, dar important era să nu uite să zboare. Deja îi creșteau pene noi în coadă. Noaptea îl băgam înapoi în coș și îl înveleam cu o păturică, să nu intre frigul la el. Mânca de rupea.

Îmi imaginam momentul în care, în sfârșit, Cuculeț va zbura: îl scoatem din cutie și îl ridicăm spre cer. El își întinde aripile și sare pe un copăcel, ne privește recunoscător câteva secunde, apoi se înalță către cerul senin. Noi doi în lacrimi. În toate variantele scenariului participam și eu. Dar unii gândiseră altfel povestea.

O fi el? N-o fi el?

Pe la jumătatea lui ianuarie, când eram plecat în sudul Thailandei cu treabă, mă sună Elena:

– Auzi? Cred că lui Cuculeț i-a venit sorocul să zboare de-acasă.
– De unde știi?
– În seara asta, când l-am băgat în cutie, m-a certat.
– Cum adică te-a certat?
– A făcut așa: uuu-uuu. E prima oară când scoate sunete de când îl avem. Cred că vrea libertate.
– Bun. Mâine dimineață îi dai drumul.
– Nu vreau să fac asta fără tine. Aștept să te întorci, să-l vezi și tu. Plus că mi-e frică. Dacă nu poate să zboare? Dacă n-am înțeles eu bine ce zicea?
– Dă-i drumul. Dacă a zis uuu-uuu e pregătit.
– Înțelegi limba porumbeilor?
– N-am încotro

A doua zi, Elena m-a sunat să-mi spună că iar a „certat-o” Cuculeț. Am convenit să-l ducă la casamare, să pună coșulețul pe gard, să-l deschidă și să vadă ce se întâmplă. M-a sunat plângând după 5 minute:

– A zburaaat! Imediat ce am ridicat capacul a sărit pe mâna mea și zbrrrrr, direct pe casă. Mi-a oprit și telefonul când filmam.
– Slavă Domnului.
– Să vezi ce garagață e în familie. S-au adunat toți ceilalți porumbei în jurul lui și gânguresc de se aude până aici.
– Normal. E primul care se întoarce de Acolo să povestească.

Întrucât Cuculeț nu are nicio trăsătură distinctă după care să-l putem recunoaște, am adoptat toată colonia. Le ducem grăunțe în fiecare zi. Dacă la început porumbeii ne priveau prudent de pe acoperiș și nu coborau decât după ce ne îndepărtam, acum roiesc în jurul nostru deîndată ce apărem la casamare. Se pun la masă, iar pe lângă ei mai ciugulesc și vrăbiile și mierlele din cartier. Ne luăm ceștile cu cafea, ne așezăm pe trotuarul de vis-a-vis și ne uităm la ei cum își umflă gușițele. E ritualul nostru de dimineață.

Așa că, pe lângă hrănirea câinilor, a pisicilor și a peștișorilor din havuz, acum avem o sarcină în plus:

– Hai să dăm de mâncare la Cuculeți.