Cum să fii Zen într-un miliard de pași simpli.

Era o înserare splendidă. Soarele coborâse în spatele dealurilor, iar marea se unduia mov și uleios la picioarele mele înfundate în nisip. Pe plaja pustie de la un capăt la altul eram doar eu și Adela. Dar, în ciuda frumuseții din jur, conversația cu ea mă irita. Interlocutoarea mea vărsa atâtea platitudini și nonsensuri încât nu m-am putut abține să nu i-o tai de câteva ori, din ce în ce mai brutal. După câteva astfel de șarje, și-a întors fața dinspre mare, m-a privit cu ochi tulburi și a mieunat:

– Auzi? Aveam impresia că ești mai zen.

– Cum adică mai zen?

– Adică așaaaa…pă chill.

Cine a aflat ce este Zen-ul de pe Pinterest sau Instagram este tentat să creadă că, într-adevăr, a fi zen este sinonim cu a fi impasibil la orice se întâmplă în prezența ta, inclusiv la aiurelile pe care diverși oameni ți le debitează în față. Dar cine a făcut un pas în plus și a citit măcar câteva pagini despre subiect, a aflat că a fi zen nu este totuna cu a fi fumat iarbă.

Dimpotrivă, practica Zen presupune o prezență ascuțită, o minte vie și pe de-a întregul conștientă, o atenție magnificată asupra realității. Iar maeștrii Zen, cel puțin aceia despre care avem relatări, erau cât se poate de aspri, ba chiar afurisiți, atunci când se confruntau cu prostioarele celor din jur, fie ei discipoli, fie mireni. Un maestru Zen nu va răspunde niciodată cool, man.

Ce este un koan și cum rupe el pisica.

Unul dintre instrumentele de bază ale școlii Zen îl reprezintă koan-ul, o șaradă pe cât de simplă în formă pe atât de sofisticată în fond. Un discipol poate petrece ani de zile meditând la un koan și poate atinge iluminarea prin descâlcirea fie și a unei singure astfel de ghicitori. Dar drumul nu este deloc ușor și presupune o disciplină strictă a trupului și, mai ales, a minții.

Există mai multe culegeri de koan-uri, adunate într-un mileniu de practică, iar cea mai importantă dintre ele este Mumonkan sau Poarta fără poartă, compilată de maestrul Mumon Ekai în secolul XIII. Răsfoind această culegere, putem observa cum koan-urile, dincolo de brilianța lor filosofică și de calitatea lor formativă, fac mărturie asupra stării de lucruri dintr-o mânăstire Zen, asupra relației dintre maestru și discipol, asupra realității aspre, sacrificiale, a practicii Zen, fără nicio legătură cu leisurismul atașat ei în cultura pop.

Nu cunosc originea expresiei românești a rupe pisica (în două), dar nu este exclus ca aceasta să provină din Koan-ul 14 din Mumonkan. În poveste, doi călugări se ceartă pe o pisică. Maestrul Nansen le aude gâlceava, ia un cuțit și taie pisica în două bucăți. Simbolistica acțiunii sale este mult mai profundă, iar exegeții s-au întrecut în a o explica în detalii pe care n-am să le abordez aici. Merită totuși reținut următorul giuvaier de logică și înțelepciune: maestrul a tăiat pisica în două pentru că nu putea să o taie într-una.

(Oare ce-ar fi fost la gura Adelei dacă i-aș fi tăiat nu vorba, ci pisica?)

O altă pildă care ne dovedește că Zen-ul nu este un sport de domnișoare este koan-ul 3 din aceeași carte. Se povestește că, ori de câte ori un discipol îi cerea o explicație Maestrului Gutei, acesta răspundea printr-o ridicare de deget. Unul dintre novicii de la templu, întrebat care este esența învățăturii lui Gutei, ridică și el un deget. Maestrul află de întâmplare, chemă novicele la el și, dintr-o lovitură de cuțit, îi reteză degetul. Povestea spune că băiatul se ilumină imediat, în ciuda durerii: nu în deget se afla esența învățăturii.

În Koan-ul 7, un călugăr îi vorbi Maestrului Joshu: „Abia m-am alăturat acestei mânăstiri. Te rog, Maestre, povățuiește-mă ce am de făcut.” Joshu îl întrebă: „Ți-ai mâncat deja prânzul?” Călugărul răspunse că da. „Atunci du-te și spală-ți castronul,” îl îndemnă Maestrul, iar discipolul înțelese pe loc care este calea de urmat: disciplină, modestie, pași mici făcuți în ordinea corectă. Nimic pă chill. Zen-ul nu se învață în hamac.

Koan­-ul 21 ar putea fi etichetat drept o vulgaritate, dacă nu de-a dreptul un sacrilegiu, la prima vedere. Întrebat despre natura lui Buddha, Maestrul Umon răspunde: „Buddha este kanshiketsu.” Termenul kanshiketsu desemna cocenii de porumb cu care călugării se ștergeau la fund. Mintea asociază automat kanshiketsu cu murdăria și mirosul neplăcut, dar cocenii în sine – așa cum explică exegeza – nu sunt nici murdari și nici nu duhnesc înainte de a fi folosiți. Mintea e cea care face asocierea, sărind peste înțelegerea naturii fundamental curate a coceanului. Sau a hârtiei igienice cu miros de flori de câmp.

Chiar și povestioarele Zen ne-canonice care circulă în diverse culegeri asamblate de practicanți sau literați ne arată că spiritul acestei discipline este aspru cu slăbiciunile naturii umane și sarcastic la adresa obișnuințelor comode ale minții omenești. Dar numai prin această asprime, capabilă să curețe ca un acid rugina adunată pe cuget, se poate atinge satori, trezirea. Disciplina Zen nu-și cocoloșește adepții, ci îi biciuie cu vorba, cu gândul – și uneori cu fapta – pentru a-i trezi din adormire. Iată câteva exemple.

Nu faci decât să te plângi.

Un broscoi care se credea expert Zen le explica suratelor sale cum stă treaba cu echilibrul în natură: „Iată, de pildă, musca aceea a mâncat un țânțar, iar eu acum – HAP! – am mâncat musca. Așa merg lucrurile pe lume.” Una dintre broaște întrebă: „Dar nu e rău să ucizi ca să trăiești?” „Depinde…” dădu broscoiul să răspundă, dar exact în clipa aceea un șarpe apăru din tufișuri și-l înghiți. Din gura șarpelui, broscoiul mai apucă să spună, înfundat: „depinde dacă te uiți dinăuntru sau din afară.”

***

Patru călugări făcură legământ să nu vorbească timp de două săptămâni. În noaptea primei zile, cum stăteau ei tăcuți în meditație, o pală de vânt intră în camera lor și stinse lumânarea. „Vai, vai, s-a stins lumânarea!” se văită primul călugăr. Al doilea replică: „Nu rămăsese că nu scoatem o vorbă?” Al treilea zise: “De ce a trebuit să tulburați tăcerea?” Iar al patrulea chicoti: “Hehe, sunt singurul care n-a vorbit!”

***

Un călugăr se întoarce de la picnic și-i povestește altui călugăr

“Mare noroc că am mers cu măgarul pe munte, fiindcă unul dintre novici a avut un accident și l-am pus pe măgar ca să-l aducem înapoi.”

“Ce accident a avut? întrebă colegul.”

“L-a mușcat măgarul.”

***

Un discipol îl întreabă pe Maestrul Sozan:

“Maestre, care e cel mai valoros lucru de pe lume?”

“Capul unei pisici moarte”, răspunse maestrul.

“De ce e capul unei pisici moarte cel mai valoros lucru?”

“Pentru că nimeni nu-i poate stabili un preț.”

***

Un mare învățat veni în vizită la Maestrul Nan-in. Acesta îl primi și începu să servească ceaiul. Turnă până când ceașca oaspetelui se umplu, apoi continuă să toarne. Ceaiul se vărsă pe farfurioară, apoi pe masă, dar Maestrul nu se opri. Învățatul privi scena și, după o vreme, izbucni:

“Ajunge! Dă pe margini! Nu mai încape niciun strop de ceai în ceașcă!”

“Asemeni aceste ceșcuțe, zise Nan-in, dumneata ești deja plin de opinii și prejudecăți. Cum să torn Zen în dumneata dacă nu te golești de ele mai întâi?”

***

Invitat la banchetul unor bogătași, Maestrul Ikkyu se prezintă îmbrăcat în zdrențe. Gazda, crezând că are de-a face cu un cerșetor oarecare, îl dă pe ușă afară. Ikkyu se duce acasă, își pune roba de călugăr, și se întoarce la petrecere unde, fiind recunoscut, este primit cu toate onorurile. Odată intrat, Ikkyu se dezbracă de robă și o așează pe scaun în locul lui. Spuse:

“Din faptul că m-ați gonit mai devreme, deduc limpede că nu m-ați invitat pe mine, ci pe roba mea.”

Și plecă.

***

Într-o noapte cu Lună Plină, un discipol își chestionă maestrul:

“De ce trebuie să meditez ca să ating iluminarea? Pot învăța, mă pot ruga, pot gândi limpede. Ce-i prostia asta cu golirea minții?”

Atunci, maestrul îl chemă pe discipol în grădină, umplu o găleată cu apă, agită apa cu un bețigaș și-l întrebă:

“Ce vezi?”

“Văd niște cercuri de lumină.”

După ce apa din găleată se liniști, maestrul întrebă din nou:

“Acum ce vezi?”

“Acum văd Luna.”

***

Un pustnic medita liniștit pe malul unui râu, când fu deranjat de un tânăr:

“Maestre, aș dori să fiu discipolul dumitale.”

“De ce?” întrebă monahul.

“Pentru că vreau să-L găsesc pe Dumnezeu.”

Atunci pustnicul îl înhăță pe tânăr și-l băgă cu capul în apa râului, unde-l ținu cu forța un minut, în ciuda zbaterilor acestuia. Apoi îi dădu drumul și-l întrebă:

“Când erai cu capul în apă, ce-ți doreai cel mai mult?”

“Aer!” gâfâi tânărul.

“Foarte bine. Atunci să te întorci la mine când o să ți-L dorești pe Dumnezeu la fel de mult cum ai râvnit la aer.”

***

Un discipol merse să-l viziteze pe Maestrul Ishu la chilia sa din munți. Când ajunse, îi spuse Maestrului:

“Caut iluminarea.”

Iishu dădu din cap și îi întinse mâna:

“Trage-mă de deget.”

Când vizitatorul îl trase de deget, Ishu slobozi un pârț sonor. Discipolul se ilumină pe dată.

***

Un tânăr călugăr ajuns într-o dilemă filosofică se adresă maestrului său. Acesta îi ascultă întrebarea, apoi se puse pe un râs sănătos. Călugărul plecă și mai necăjit decât venise. După trei zile se întoarse și-i mărturisi maestrului că e jignit de batjocura pe care a îndurat-o. Maestrul îi răspunse:

“Știi care e problema ta? Problema ta e că ești mai rău decât un clovn!”

“Venerabile părinte,” se apără discipolul, “cum puteți spune așa ceva? De ce sunt mai rău decât un clovn?”

“Pentru că un clovn se bucură atunci când vede oameni râzând. Tu? Tu te superi. Nu-i așa că ești mai rău decât un clovn?”

Atunci, tânărul călugăr izbucni și el în râs și se ilumină.

***

Un învățăcel se duse într-o zi la maestrul său și-l întrebă

“Dacă muncesc din greu, cât îmi va lua să găsesc Zen-ul?”

“Zece ani”, răspunse maestrul după o clipă de gândire.

“Dar dacă muncesc zi și noapte, făcând toate eforturile ca să învăț repede, cât îmi va lua?”

“Douăzeci de ani.”

“Dar dacă mă străduiesc mult, mult, cum nu s-a străduit nimeni niciodată, cât o să dureze?”

“Treizeci de ani.”

“Nu pricep”, se întristă tânărul. “Cu cât muncesc mai mult, cu atât spuneți că îmi va lua mai mult timp să învăț. De ce asta?”

“Pentru că”, răspunse Maestrul, “dacă ești cu ochii pe destinație nu mai ai ochi pentru drum.”

***

Un înțelept intră în palatul regelui și se duse direct în sala tronului.

“Ce dorești?” îl întrebă regele ofuscat.

“Aș dori o cameră în hanul acesta.”

“Dar acesta nu este un han!” răspunse regele. “Este palatul meu!”

“Și înainte al cui era?”

“Al răposatului meu tată.”

“Și înaintea lui al cui a fost?”

“Al răposatului meu bunic.”

“Și spuneți că locul acesta unde oamenii trăiesc o vreme și apoi pleacă nu este un han?”

***

Maestrul Sekkyo îl întrebă pe unul dintre discipolii săi:

“Poți să apuci Nimicul cu mâna?”

“O să încerc”, răspunse tânărul, și își făcu palmele căuș pentru a prinde aerul.

“Nu e bine”, zise Maestrul. “N-ai prins nimic acolo.”

“Arată-mi o cale mai bună, Maestre”, spuse discipolul.

Atunci, Sekkyo îl apucă pe tânăr de nas și trase cu putere, în vaietele acestuia.

“Au! M-a durut!”

“Doar așa poți prinde Nimicul cu mâna”, îl lămuri Maestrul.

***

Un începător într-ale meditației Zazen veni într-o zi și se plânse maestrului:

“Nu reușesc deloc să meditez. Mintea îmi e invadată de gânduri, mă dor picioarele, îmi înțepenește spatele. E groaznic!”

“O să treacă”, răspunse maestrul, impasibil.

Câteva zile mai târziu, studentul se întoarse nemaipomenit de entuziast.

“Maestre, maestre, e grozav! Mintea mea e limpede, mă simt împăcat, mă simt viu, nu mai am nicio durere. E minunat!”

“Și asta o să treacă”, răspunse maestrul.

***

Era odată o mânăstire cu reguli foarte stricte. Călugării nu aveau voie să vorbească deloc. Doar o dată la zece ani puteau spune două cuvinte.

Când se împlini primul termen de zece ani, starețul îl întrebă pe un călugăr ce are de spus.

“Patul…tare”, răspunse acesta.

După alți zece ani, starețul se întoarse la călugărul cu pricina și-l anunță că are voie să mai spună două cuvinte.

“Mâncarea…proastă”, zise călugărul.

După încă un deceniu, când îi veni rândul să vorbească, monahul spuse:

“Eu…plec”

“Mi se pare normal”, zise starețul. “De când ești aici nu faci decât să te plângi.