“Voiam să știi că te admir și te felicit pentru curajul pe care l-ai avut și care mie îmi lipsește”.
În linii mari, aceasta este ideea mai multor mesaje pe care le-am primit în ultimii doi-trei ani de la cititori sau prieteni de Facebook. M-au flatat o vreme – niciodată nu mă simțisem un tip curajos – apoi au început să-mi dea de gândit. Chiar e vorba despre curaj în povestea mea? Sunt eu mai brav decât compatrioții mei rămași în țară?
Răspunsul, care se construia latent cu fiecare veste venită din România, s-a cristalizat weekend-ul trecut, după o nouă avalanșă de urări de bine și îmbărbătări (“Ține-o tot așa”, “Nu te lăsa”, “Dă-i înainte”) prilejuite de ziua mea. Și acest răspuns e alcătuit din două litere: n și u.
Frica în formă continuată.
Nu eu, nici cei asemeni mie care ne-am urcat într-un avion și ne-am dus învârtindu-ne pe alte continente, nu noi suntem curajoșii. Voi sunteți. Voi, cei care ați rămas acolo și vă luptați în fiecare zi cu frica în formă continuată.
Frica de a te trezi dimineața într-un frig ucigător pentru că s-a spart o conductă din cauza gerului. Frica de a găsi în cutia de scrisori o factură umflată la întreținere. De a-ți vedea iar mașina zgâriată de vecinul invidios, cu cauciucurile sparte de băieții de la vulcanizarea de la colț sau cu oglinzile rupte de mușterii faliți ai sălii de pokere de peste drum.
Frica de a-ți lăsa copilul la joacă printre câini vagabonzi, de a-l trimite la o școală care servește mai nou ca training ground pentru droguri și pornografie. Frica de a-l învăța să nu fure și să nu mintă și, astfel, de a-l handicapa în raport cu lumea în care urmează să trăiască.
Frica de a face afaceri într-o piață unde singurul client e statul, frica de a-i fura market share vreunui colonel de securitate, frica de a investi atunci când legile și taxele se pot schimba peste noapte, frica de a gândi pe termen lung într-o țară unde, între micul dejun și masa de prânz, se discută trei guverne, cinci suspendări și șapte alegeri anticipate. Frica de a nu avea de ales.
Frica de a lua palme peste bot atunci când îți spui părerea, de a fi ridiculizat pentru că crezi în ceva sau în cineva, frica de a tăcea atunci când toată lumea se simte obligată să trăncăne despre nimic. Frica de a fi cine ești, fără să te urecheze nimeni pentru asta.
Frică să nu-ți pierzi jobul, să nu-ți taie și ție din salariu (tot e mai bine decât să-ți pierzi jobul), să nu crească iar francul elvețian în care ai făcut credit pentru apartament. Frică să nu-ți cloneze careva cardul de credit, frică să nu-ți pierzi permisul de conducere pentru că ai circulat cu 90 într-un cătun cu trei case.
Frică să nu-ți greșească iar statul fișa fiscală și să umbli un an întreg ca să dovedești că de fapt ai plătit banii ăia care ți se impută, plus penalizările pe 300 de zile. Frică să nu sune recuperatorii băncii la maică-ta acasă pentru un sold de 10 euro de care nu știai. Frică să-ți ceri drepturile în instanță, pentru că procesele durează mai mult decât viața.
Frică să candidezi la vreo funcție publică, să nu care cumva să apară pe surse că în clasa a XI-a ai copiat la istorie. Frică să pornești televizorul din care curg numai ură și vești proaste. Frică faci un pic de reclamă pe blog, că nu dă bine să câștigi din scris. Frică să vezi un film online, că poate-i ilegal și te trezești cu poliția la ușă. Frică să asculți muzică, să nu care cumva să vină iar vecinul de deasupra să-ți spargă ușa. El lucrează de noapte, la șapte seara încă doarme, pereții sunt subțiri.
Frica de a fi bun, că se interpretează. Frica de a fi sincer, că nu te crede nimeni. Frica de a dărui, că sigur ți se va cere ceva în schimb.
Cei care merită felicitați.
Curajos nu-i cel care s-a eliberat de frică, ci acela care, fiindu-i frică, îngrozitor de frică, merge înainte. Mie mi-a fost frică să-mi mai fie frică. Și-am plecat.
Voi, cei rămași acolo, cei care înfruntă zi de zi, oră de oră, toate fricile de mai sus și mii de altele de care doar Dumnezeu știe, nu pe mine ar trebui să mă felicitați. Ar trebui să vă felicitați între voi, când vă vedeți pe stradă, chiar dacă vă cunoașteți, chiar dacă nu.
Trăiți în România. Vreau să știți că vă admir și vă felicit pentru curajul pe care îl aveți și care mie îmi lipsește.
Comentarii - 45 Comentarii
Lasă un comentariu
Mai sunt niste factori de care nu ai tinut cont, anume inertia, frica de schimbare si de a iesi din zona de confort. Asta poate ar schimba putin ecuatia, in “defavorul” celor “ramasi aici” 🙂
Foarte adevărat. Şi eu primesc aceleaşi mesaje şi mă tot gândesc la ceea ce ai scris tu aici, de ceva timp. Şi merg uneori cu gândul mai departe. Tu te-ai oprit la realităţile unei ţări dar călătoria în sine, indiferent de unde pleci şi indiferent ce scop are, nu presupune curaj. E doar o decizie, o mişcare dintr-un loc în altul. Mai degrabă o fugă decât un act de curaj. Şi mi se pare mult mai greu să decizi că nu ai nevoie să călătoreşti, că îţi eşti suficient, oriunde ai fi. Să decizi că accepţi un loc de muncă unde ai vacanţă când vor ei şi cât vor ei. Ăsta da curaj!
Îmi place subiectul pe care l-ai ales, ţine-o tot aşa! 😉
Si inconstienta de a-ti creste copilul intr-o lume plina de pericole si frici, pretinzind ca totul e in regula, ca nu exista pericole si frici, ca sa nu-l traumatizezi tu, luindu-i astfel privilegiul de a o face singur.
Eu, una, am obosit in numai 3 ani. Nu mai pot, cedez, admit ca sunt lasa (asa cum imi spune si tata), caut sa plec.
Si apoi primul lucru pe care o sa-l fac e sa public pe blog un post foarte asemanator cu al tau care e scris deja si zace in drafts. Sper sa reusesc inainte sa ajung si eu cu totul acolo! 🙂
Chestiunea e relativa, uneori presupune mult curaj sa pleci, alteori curajul il au cei care raman-asa cum bine scrii mai sus.
Problema mea de cand am plecat insa e alta: daca plecam toti cine mai ramane acasa sa salveze turma? Oare n-am fost teribil de lasa plecand si alegand sa nu lupt? Castiga partea egoista mereu si sentimentul de sila contra propriei persoane trece cand plec de la job si jungla urbana imi ofera ceva mai multa civilizatie decat acasa.
u’ll be back 🙂
a rămâne (deci a fugi de schimbare) nu necesită curaj, Brăduţ, nu ne mai mângâia pe cap. Decât să ne zici “bravo că aţi rămas”, mai bine zi-ne “puneţi mâna şi faceţi ceva”. După ultimele alegeri aş spune că nu curajul, ci prostia ar trebui să fie cuvântul-cheie aici. Decât să ne luptăm cu frica, mai bine am lupta să nu ne mai fie frică, e o imensă diferenţă între cele două. Şi cred că de-abia la această diferenţă ne apropiem de curaj.
Ca sa fiu cinstita, mi-au dat lacrimile. Stiu, sunt lacrimi emotive dar oricum, nu e putin lucru. Iti multumesc ca esti un om “normal” cum zic eu, adica un om care gandesti si simte si care si-a pastrat modestia care da masura valorii pana la urma. Nu cred in inteligenta rece si indiferenta, in “istetimea” pusa acum la mare pret (nu numai la noi), in “desteptaciunea” arogantilor care au ramas cu spatele dupa ce au plecat. Sigur, optiunea de a ramane nu e numai rezultatul curajului, ci, uneori, al comoditatii, al unei frici mai mari de necunoscut sau pur si simplu a posibilitatii de a trai o viata aproape normala, inconjurandu-te de o bula proprie de confort. Sau, in cazuri fericite, rezultatul unei stari de zen pe care unii o obtin dupa ani lungi de autocunoastere si intelegere. Iti multumesc insa ca nu este arogant si condescendent. Si, nu, nu cred ca ar trebui sa te intorci – poti veni si in vizita daca ti-e dor si ai nevoie de radacini. Intoarcerea ti-ar fi cu mult mai grea.
Naşul meu a fost plecat, împreună cu finul nostru comun, în Spania timp de 4 ani. Sora mea este în Germania din ’94, are familie acolo şi cetăţenie. Cei mai buni doi prieteni din copilărie au plecat în ’91 şi ’93, saşi, tot în Germania. Şi mai sunt… dar dintre toţi, cel mai plastic a fost naşul: “Ai un copil handicapat care nu te ascultă, nu vrea să înveţe, e obraznic, agresiv, leneş, prost, face pe el şi, pe lângă toate astea, NICI NU TE IUBEŞTE DELOC. Dar tu nu te poţi abţine să nu-l iubeşti, că no… e copilul tău!”
Asta e România.
Si da si nu. Ca sa poti sa scapi de frica, ai nevoie sa te eliberezi inainte de niste constrageri. La 20 de ani, prea putini inteleg cu adevarat sensul libertatii. Si intra intr-un joc ce le este intins in fata, incercand sa fie cat mai buni: scoala, profesie, unii chiar cultura si social. Prea putini insa reusesc sa treaca rapid peste etapa de inceput si mai toti intra intr-un sistem de legaturi mult prea greu de deschis dupa: credit, familie, samd. Din care, ca sa iesi, trebuie sa tragi. Deja cam intelegi unde ai gresit, dar unele decizii sunt pe termen lung, indiferent de validitatea lor. Asa ca nu-i chiar asa de simplu sa spui ca-i vorba de alegeri. Multi, daca ar avea sansa sa aleaga din nou, de la 0, dupa prima portie de viata adevarata, ar schimba unele decizii fundamentale. Si da, ar fi, la final, mai liberi. Din pacate, prea putini au sansa asta.
Un al doilea aspect, mentionat si de Catalina – da aici cine se mai zbate? Daca toti cei care deschid ochii pleaca, apai chiar ca se alege praful. E greu, dar sunt si multe lucruri frumoase in tara asta. Si zau ca merita sa inghiti niste pumni si niste suturi pentru ea.
Despre curajul de a reveni nu spune nimeni nimic aici.
Despre fricile si neimplinirile si viata searbada de dincolo nici atat!
Am ales sa revin dupa muti ani acasa, convinsa ca iarba ESTE muuult mai verde aici, pe partea asta a lumii, si nu mi-a parut rau nici o clipa.
Totul e ce iti doresti de fapt de la viata, credeti-ma!
sper sa fi tu fericit pe unde esti, dar sigur nu esti…altfel iti vedeai de drumul tau,dar te uiti in spate se pare….bafta!
Lasa-ma sa te felicit pentru postul tau. Este atat de bine exprimat, desi nu ai spus nimic din ceea ce ai gasit prin alte parti, ai sintetizat foarte bine ceea ce primesti traind in Romania.
Si eu sunt plecata din Romania, nu de mult, si ma gandeam sa scriu un articol in aceeasi idee, dar parca nu stiam de unde sa incep si unde sa termin.
Inca odata felicitari!
Putin cam melodramatic textul.
Pana la urma de foarte multe ori lumea exterioara e o reflectare a lumii nostre interioare si cred ca de asta trebuie sa ne ocupam in primul rand ca sa privim tot ce e in jur cu alti ochi.
NU TI E FRICA CA POTI ESUA,SAU NU CUMVA E FRICA CELUI ESUAT DEJA ,RAMAS FARA VIITOR IN MIJLOCUL NIMICULUI ,,LA VOIA INTAMPLARII ?
Aoleo ce copilărie nefericita ai avut
e rau aici, groaznic.
desigur, e rau si in afara, doar ca e alt tip de rau.
dar bine cum e aici, nu mai e nicaieri. Si pentru Romania, se chinuie unii sa schimbe cate ceva. sa promoveze ce e bine. ce e frumos!
Insa vine noua generatie de “luptatori”, care in loc sa sustina proiectele de genul asta, nu numai ca da bir cu fugitii, dar mai si arunca cu noroi…
Va mai amintiti, domnule, ce era frumos acasa?
Asta avem nevoie sa citim. Sa ne reamintim, voi cei de departe, si noi cei de aici.
Motivarea…
depinde si cine te “priveste”. Parintii te pot numi iresponsabil. Prietenii curajos. Iar prietena nebun. Eu nu ma consider nici una din cele enumerate cand voi incepe o “mica” aventura in jurul lumii de pe 27. Insa parca incep sa ii vad iresponsabili pe cei care raman in Romania..
Excelenta postare. In rest fiecare o interpreteaza dupa experienta proprie. E adevarat ca in ultimul an, mai mult ca niciodata mi-am pus problema plecarii pentru ca tanjesc dupa normalitatea pe care o simt la fiecare calatorie in afara granitelor si fiecare intoarcere este tot mai dificila. Pe masura ce trece timpul se stinge si speranta ca avem puterea sa schimbam lucrurile desi sunt in general un om optimist. Dupa ce am citit articolul tau, recunosc am ramas putin pe ganduri, mi-am dat insa seama ca, cel putin in cazul meu, nu e neaparat vorba de curaj sau frica ci de legaturile care ma aduc mereu inapoi – familia si in principal parintii. Acum astept cu nerabdare data de 3 ianuarie cand decolez spre Thailanda, poate reinvat sa zambesc in tara surasului. Mi-ar placa sa intalnesc in peregrinarile prin Bangkok sau Chiang Mai romani, in vizita sau stabiliti acolo pentru ca imi mereu drag sa fiu printre ai mei.
Scenariul plecarii mele a cuprins vandut apartament, demisionat, luat copii si sotul si pornit la un master dupa 10 ani de munca in tara.
A urmat un an si cu bune si cu mai putin bune, un an in care simteam, pe langa uraraile asemanatoare vis a vis de curajul nostru, ca incet incet dispaream din viata oamenilor de acasa.
De fapt asta e un proces normal si ar trebui constientizat din momentul in care te uiti dupa avionul care te-a adus intr-o tara noua si dispare incet incet spre rasarit.
Insa calatoria asta nu am facut-o din frica sau din curaj ci din dorinta de a experimeta o altfel de viata , de a vedea unde imi sunt limitele.
NU stiu daca frica sau curajul au neaparat legatura cu decizia de a ramane sau de a pleca ci de a face ceea ce simti ca trebuie sa faci. Si de a psarge rutina aia care uneori ne tine intepeniti in neputinta,
@MICHELE: In momentul in care nu ai nici un viitor, orice esec e mai bun decat nimic, inveti ceva, un sut in posterior, etc
Si eu am plecat si pentru o lunga perioada nu m-am uitat inapoi, dar cred ca a fost ca sa ma integrez mai usor, sau poate sa nu fiu tras inapoi. De-acum sunt vindecat 🙂 pot sa ma uit inapoi si nu vad nimic altceva decat vede si Bradutz, dar nu vreau sa felicit pe nimeni ca a ramas, mai degraba le-a ura ceva de mama ca se complac in… whatever…
Fiind plecat de aproape 2 ani am zis ca ar fi un subiect interesant de seara. Nu stiu insa daca asta cautam. Pe masura ce citeam textul aveam impulsul unor contra-argumente. In orice caz, prea multe frici in tot postul. Unele, deloc justificate din punctul meu de vedere.
In primul rand, fiecare persoana se lupta pentru un drum cat mai neted. Nu stiu cat de mult putem vorbi aici de curaj. Fiecare e pe drumul lui si incearca mereu sa gaseasca solutii de mai bine oriunde s-ar afla. Si apoi, nu stiu cate dovezi de curaj putem avea din atatea frici.
Inteleg…ca roman, trebuie sa te lupti poate ceva mai mult ca sa ajungi undeva. Dar nu gasesc in niciun fel frica de a vedea ”un film online, că poate-i ilegal și te trezești cu poliția la ușă” (cu atat mai mult in Romania), frica de a-ti trimite copilul ”la o școală care servește mai nou ca training ground pentru droguri și pornografie” (nu avea niciun rost de particularizat aici pe Romania cand stim prea bine ca exista societati mult mai bolnave si mai dezvoltate la capitolele amintite fata de cea in care traim) si sincer, ”frica” de a imi trimite copilul la joaca printre caini vagabonzi este de preferat pericolului unei rapiri sau al vreunui atac armat in scoli, licee sau universitati. Exagerez si eu acum ca si autorul textului. Depinde cum pui problema. As mai avea contra argumente si la alte frici enumerate care nu isi aveau locul in text…schimbate doar datele problemei in raport cu alte pericole, societatea noastra nu ar mai parea atat de infricosatoare.
Televiziunea este la fel de cacat si in Franta, Italia sau Germania (nu mai dezvolt despre subtitrarea verbala a filmelor, dovada clara de prostie), politia te arde la fel sau poate chiar mai rau in alte parti de prin vestul Europei daca te prind mergand cu 90 la ora printr-un catun de 3 case (in plus in Romania oricand mai ai speranta unei tocmeli) si, ultima frica de care imi amintesc acasa este aceea de a-mi clona cineva cardul de credit.
Este un text lacrimogen vadit indreptat intr-o singura directie. S-a organizat vreun quizz in redactie in care fiecare trebuia sa vina cu o frica posibila de care s-a lovit macar o data in viata in Romania? Sau s-a dorit sa se faca o comparatie intre Romania noastra cea de toate zilele si experientele de scurta durata ale unuia sau altuia din sejurul cu pachet all inclusive de nu stiu unde de prin lume in care toata lumea face poze si cumpara souveniruri?
Cum sa nu iei drept malitios acest text si scris la repezeala cand se vine cu exemplu de “Frică să candidezi la vreo funcție publică, să nu care cumva să apară pe surse că în clasa a XI-a ai copiat la istorie.” cand avem un premier in functie care si-a plagiat teza de doctorat?
In concluzie, eu imi doresc sa nu va mai plangeti de lucrurile de care stim deja ca nu functioneaza bine si sa luptam pentru ceea ce ne ramane fara “Frica de a fi bun”, “Frica de a fi sincer”, sau “Frica de a dărui, că sigur ți se va cere ceva în schimb.”
Ca sa nu trec drept ipocrit si sa va faceti impresia ca imi dau aiurea cu parerea din vreun confort al vreunei tari adoptive, subliniez ca inca de cand am plecat de acasa ma gandesc si imi fac planul de cum sa ma intorc mai repede. Chiar cu toate fricile astea insirate, tot acasa as vrea sa-mi cresc familia.
Foarte frumos zis totul…..perfect de acord cu dvs domnule Vladimir Cucos.
Multumesc.
Felicitari pentru subiectul deschis…dar trebuie sa spun ca ma regasesc in comentariul domnului Vladimir Cucos.
Insa recunosc, ca in nenumararate randuri ma gandesc la cei de acasa ca si cei “curajosi”.
Aiurea. Am ramas fiindca ne-am adaptat la frica si ne descurcam ”romaneste”; fiindca mai avem mici supape de respiratie, cum ar fi niste prieteni buni de care te desparti cu greu si oameni care poate ca-ti dau speranta de un ”mai bine”. Frica adevarata e ca te poti intoarce cu coada intre picioare daca nu te adaptezi la modul de viata de dincolo.
Sunt si eu in pribegie de 2 anisori, si, marturisesc ca nu am intalnit romani fericiti in calea mea. Multumiti?, da. Nivel de trai ridicat? Relativ. Ca toate cele de altfel.
Si recunosc ca sunt total de acord cu spusele dl Vladimir Cucos. Mai mult decat atat, imi lipseste România!
Desigur, este frumos scris, dar textul suferă prea mari interpretări…
Eu nu as pleca din România cu orice preț, dar aș experimenta “cum e în altă parte” cu gândul de a mă întoarce iar și iar și a nu ieși total din viețile oamenilor dragi care ar rămâne aici. Pentru mine asta contează enorm, poate și pentru că am rădăcinile bine înfipte aici și nu mă refer la rădăcini îngropate aici pe baze materiale ci mai mult afective, emoționale. Ceea ce ne definește nu se va schimba fundamental niciodată, oriunde vom merge. Dacă frica e cea care ne caracterizează atunci nu suntem curajoși nici dacă plecăm și nici dacă rămânem…
Îmi place să plec știind bine că am la ce să întorc. Pentru mine România nu e doar frică e și multă toleranță și indurare și deocamdată singura mea realitate.
Cate capete, atatea idei.
Au luptat si altii. Au murit. Si inca mor, intr-un fel sau altul. Si cate s-au schimbat?
Parerea mea e ca atat lasitatea cat si curajul sunt si in cei ce au plecat si in cei ce au ramas. Insa toate fricile enumerate de tine nu se intampla numai acasa. Factura nu e umflata doar in Romania. Rasismul nu este prezent doar in Romania. Copii needucati care ii dau o palma peste ceafa copilui lui nu se afla doar in Romania. Parcarea din Mamaia este si prin alte tari.
Este cine suntem noi care razbate, in Romania sau peste granite. Clar, faptul ca ai plecat dintre ai tai e greu. Iar tu zici ca daca ramai printre ai tai e la fel..
Daca as fi avut sau ai fi avut o afacere buna, cred cam fi ramas. Boieri in tara noastra. Indiferent e cine at fi trebuit sa cumparam sa cui ar gi trebuit sa ne vindem. Insa, pesemne ca nici tu, cum nici eu, nu avem flerul acesta- afaceri!
Tot ce fac eu acum este sa imi fie dor, sa imi iubesc patria, cu totii cainii straziilor, fie ca m-au miscat sau s-au bucurat sa ma vada!
M-a miscat mult micul tau post. Multumesc!
Poza e geniala, Bradley. Bravo tie. Au vorbit multi din jurul meu despre ce-i mai sus (mai mult instigati de mine :-)).
Sarbatori fericite si tocmai mi-am propus sa vin sa te vad la anul. De iepuras(ul din poza).
Pe tema de mai sus:
http://www.mandriesibeton.ro/film.php
Eu nu te felicit pentru curaj, pentru ca a-ti face bagajul si a te urca in avion n-ar trebui sa fie complicat pentru nimeni. Te felicit ca ai decis sa scapi de o spalare de creier in masa.
Personal, nu mi-e frica, pentru ca n-am casa, masina, credite, copil sau alte surplusuri non necesare. Nu mi-e frica nici macar sa afirm asta…insa nici un om liber nu ma consider. Voi fi in momentul in care-mi voi sui cainele si pisica in avion si voi pleca spre o lume mai sanatoasa fizic si mental.
Foarte multe din fricile de care zici tu nu le constientizezi decat dupa ce pleci.
Eu nu plec. Tocmai ceea ce ai numit tu frici ma formeaza. Imi modeleaza personalitatea. Ma fac sa ma incapatanez sa le inving si sa devin mai uman, mai umil. Romania asa cum este ea m-a facut sa devin cine sunt acum si anul asta am ajuns pentru prima data in viata mea sa spun ca sunt cu adevarat multumit de mine. Eu sunt fericit aici, cu toate ca muncesc mult… Muncesc, dar profesia mea este cea mai mare pasiunea a mea. Mi-au trebuit ani de zile de munca si cautari zi de zi, aproape fara pauza ca sa pot sa-mi dau seama ce vreau si sa construiesc totul. Nu sunt bogat, dar nu asta este scopul meu. Eu sunt doar fericit. Asta este scopul meu… sa ma mentin asa.
P.S. Parintii mei castiga 2000 de lei impreuna, asa ca nu sunt si nici nu am fost finantat de ei si de nimeni altcineva.
Nu cred ca are nici o legătura curajul… Sunt absolut confunda ca toți cei care o duc greu in tara, daca ar putea ar pleca. Eu am plecat acum 10 ani, La aventura, proaspăt absolventa si foarte speriata. Niciodată nu mă gandisem sa plec… M-a convins un prieten cu o fraza simpla:”Gândește-te unde poți dezvolta mai mult tu potențial, aici sau in alta tara?” Si era adevărat, in timp ce in tara mi se ofereau 50€ aproximativ, “dincolo” as fi putut sa câștig cel putin 1500… Veți zice:”A… Materialista!” Da si nu… Sincer, nu știu ce căutăm, dar aici am găsit respect, demnitate, seninatate. Tot ce nu aveam in tara. Trăiesc in Spania, cine cunoaște un pic știe ca nu vorbesc de o civilizatie exagerata, nici de o societate organizata foarte bine, insa: aici autoritățile te tratează cu respect, poliția-chiar daca nu ai acrte si ești un emigrant ilegal te tratează cu mai mult respect decat m-a tratat pe mine Decanul Facultatii de Psihologie (UTM București) când am întrebat de ce pe diploma mea nu se poate pune stampila de La Haga. Un mismas de-al universitatii împiedica acest mic act birocratic care pe mine mă împiedica sa continui cariera “afara” . România? Sigur ca îmi amintesc cu plăcere de vremurile vechi, dar trebuie sa fiu atenta La ce amintiri aleg ca sa nu-mi stearga zâmbetul de pe buze. Daca aleg previne in care trebuia sa-mi pun pungi peste șosete ca sa nu stau cu picioarele ude toată ziua, sau Craciunul care o costa pe mama cam cum m-ar costa pe mine acum sa fac Revelionul La Paris ( si nu sunt nici pe departe plină de bani), profesorii care nu aveau nici o idee de educație (e drept, nu toți) sau condițiile transportului in comun… Trebuie sa aleg reunuinile cu prieteni, întâlnirile cu colegii de facultate sau limba maternă, ca sa simt ca mi-e dor. Eu cred ca cine are curaj sunt cei care încearcă sa caute demnitate si respect si rămân in alte tari pentru asta. E drept ca de fiecare data mă întorc in tata cu multă bucurie si emotie dar dispare repede, prea repede, ca atunci când un Decan cu aspect de vanzator de aprozar si vocabular identic mi-a strigat ” taci, fetițo! ( pe atunci aveam 35 de ani…, de fetița aveam puțin). Si de fiecare data mă gândesc: ce bine ca nu mai trăiesc aici, in garsoniera confort 3 închiriată cu 70 de dolari acum 12 ani, ca nu mai ingheț in stația de autobuz si ca pot organiza Craciunul copiilor mei fără sa intru in datorii! Impodobesc bradul si fac sarmale cu varza murata cumpărată de La supermarket secțiunea românească, pentru ca aici lumea mă respecta si respecta traditiile mele…. Am curaj? Sunt lașă? Nu cred… Sunt doar o persoana in căutarea unei vieti mai bune pe care nu am putut s-o am in tara mea. Judecati-mă daca vreți, dar sa mă judece cei care nu au in tara nici casa, nici posibilitati de a o avea, nici părinți care pot ajuta, cei care au avut o șansa de mai bine si au refuzat-o pentru ca sunt curajoși.
N-are rost sa ne faci curajosi. Fiecare ramane din motivele lui, curajul probabil ca este jos de tot in lista.
Pe mine m-ar fi inspirat mai mult daca spuneai ca este buna sau rea decizia pe care ai facut-o, sa vad o parere concreta, asumata.
Bravo tie ! Te felicit !
Ai mare curaj sa scrii asemenea lucrurii, eu am ramas si nu imi mai este frica, cu toate ca poate fi si mai rau.
Frumos textul Bradutz!
Dar as inlocui “Frica de a…” cu “Inconstientza de a…” Daca poporul nostru ar fi curajos, nu am tolera situatia actuala din tara.
Craciun fericit!
Un text scris frumos si sublim in ignoranta lui. Ca de altfel majoritatea postarilor despre emigrare pe care le citesc in ultima vreme. Ma uimeste mai ales faptul ca o persoana generalizeaza trairi pur personale la o anumita populatie. “Nici eu, nici cei asemenea mie” E ok sa recunosti care-ti sunt motivatiile. Dar…
“Frica de a fi bun, că se interpretează. Frica de a fi sincer, că nu te crede nimeni. Frica de a dărui, că sigur ți se va cere ceva în schimb.”
Nu mi-a fost niciodata teama de astea. Si nici nu mi s-au intamplat. Nu mi-e frica ca nu voi avea de lucru. Profesional mi-a mers mereu decent.
Nu m-a deranjat noroiul asta aruncat in povestea cu emigratul initial. Dar nu vreau ca “noi, cei asemenea tie” sa fim catalogati ca fricosi doar pt ca asta e ceea ce simti tu.
Romania nu este singura tara din care oamenii emigreaza. Pretutindeni in lume se intampla asta. De ce aceasta miscare? Poate pt simplul fapt ca suntem liberi. Liberi sa cautam si sa urmam ceea ce credem.
Personal, decizia de a pleca a fost luata dupa un an in care am calatorit mult. Dupa un an in care calatoria mi-a trezit setea de a cunoste. Am inceput sa realizez ca dupa o saptamana doua petrecute intr-un loc incep sa percep o anume identitate a acelui loc. Dar ca doua saptamani nu sunt suficiente pentru a cunoaste cu adevarat, pentru a patrunde cu adevarat, pentru a simti ascunzisurile, pentru a apartine si a deveni familiar. Cu totii stim ca e o lume mare mare (sau ar trebui sa stim). Dar lumea asta mare nu e ceea ce ni se infatiseaza ca turisti. E atat de mult dincolo. Si cred ca daca ajungi sa simti acest “dincolo” nu te poti preface ca nu exista. Sunt ateatea culturi, altatea limbi, atatea accente, atatea feluri de a face ceai, atatea feluri de a zambi, atatea gesturi. E vorba de cunostere si cultura. De schimbare. De evolutie. Planurile mele de viitor nu se limiteaza aici unde sunt. Visez la experiente de genul Islanda, Africa sau Vietnam.
Sunt roman si voi fi mereu roman. Dar am libertatea sa vad si sa cunosc.
Si nu accept etichetarea asta. N-am emigrat de frica.
Si nu imi place exclusivismul cu care unuii oameni trateaza un subiect atat de delicat.
Asemenea mie multi oameni cred in ceva. Oricare ar fi acel ceva, au dreptul sa-l caute fara a fi judecati sau numiti fricosi.
Ei, hai, ca nu-i chiar asa de rau in romania, si nu avem chiar atatea frici, le luam pe rand. Si nici ”afara” nu e chiar roz. N-ai voie sa gandesti, ti se impune ce sa faci, pe unde sa o iei, si daca nu te conformezi ai incurcat-o si te gandesti ce bine-i acasa, unde inca nu ti se limiteaza dreptul de a gandi. Inca mai avem o libertate pe care generatiile tinere din occident n-au avut-o si n-o vor intelege niciodata. Probabil ca ne va trece si noua cu timpul si cu ”evolutia civilizatiei”, si o sa ne inregimentam in marea familie a tarilor ”civilizate” si o sa uitam cine suntem. Si inca ceva, ei au ajuns acolo (daca o fi chiar asa bine acolo) , nu pentru ca ar fi mai educati sau mai inteligenti ca noi, ci de frica amenzilor si pedepselor, si au ajuns sa accepte sa gandeasca altii pentru ei, ba chiar le convine. Serviciu, somn, si de la capat. Fie la ei!
Salut,
Ma bucur plangand, ca nu am avut curajul de bucurestean de a imi distruge sanatatea psihica. Lucrurile bune, daca exista asa ceva sunt in mine, in fiecare. Logica de coabitare citadina damboviteana este una inca a reflexelor patriotarde de cartier (se poate confunda si cu brandul daca se vrea). Emotia a trecut si viata iar costa.
Sensul il gasesc in agitatia linistii si nu in zgomotul complezentei! Oamenii devin rai daca nimeni nu ii asculta.
PS: Concluziile sunt pentru prosti, iar azi vreau sa le las iar in spate.
Multumesc,
Da, conteaza momentul.
Pe aceeasi lungime de unda:
http://investigatiicenzurate.wordpress.com/2014/02/27/personajul-de-legatura-intre-dana-nastase-elena-udrea-si-corina-voiculescu-fabuloasa-poveste-a-unui-offshore-omenesc-pe-nume-petre-ion-un-hub-in-carne-si-oase-a/
Eu trăiesc în România. Uneori, cu destul disconfort. Alteori mă simt pur și simplu bine. De cele mai multe ori, cu suișuri și coborîșuri, ceea ce nu-i deloc ceva specific locului, pentru că nici Bill Gates nu cred că debordează de fericire tîmpă non stop.
Dincolo de frumusețea expunerii, ca trăitor mioritic, nu prea mai văd chiar atîtea valuri de frică alergînd pe străzi. Cel puțin nu în 2015. Nefericire, da, dar asta se datorează de cele mai multe ori unor situații punctuale sau trăitului sub vremi. Sărăcie, relativ, pentru condiția noastră de est europeni (ce să mai zică atunci bulgarii sau ăia din Ucraina), cel puțin în capitală, și nu numai. Mai e o lume desuetă, care-și trăiește ultimele momente, dar prin asta au trecut și vesticii, și nația n-a murit. Corupție, hoție etc.? Da, la o cotă mult mai ridicată față de țările alea pe care noi le vedem învîrtite după soare, nu c-ar fi lipsite de așa ceva. Aparat de stat ineficient și neprietenos? Da, aici mai e mult de lucru, și de reeducat oameni ticăloșiți, sau pur și simplu de eradicat prin extincție naturală. Viața noastră e prea scurtă pentru ceea ce ne dorim, pentru că revoluția din om nu ține niciodată pasul cu revoluția socială.
Oamenii au multe frici, mai mult sau mai puțin justificate. Eu sînt medic, cum bine știi, așa că de cele mai multe ori văd frica de moarte, care e încă plasată în normalitate pentru continentul în care trăim. E un instinct natural.
Dar de ce ți-ar fi frică să trăiești, chiar și în România?
Sirienii ce să mai zică, atunci? Sau negrii din Kalahari?
Mie nu-mi place să fiu felicitat pentru că am rămas în băltoaca balcanică. Și nici nu comentez dreptul suveran al omului de a alege să trăiască altfel. Ba, deseori, cînd mi-e greu, îl admir. Am fost întotdeauna de acord cu dictonul „ubi bene, ibi patria”, pentru că, indiferent de ce scrie pe buletin, omul nu trebuie încarcerat într-o societate în care nu se simte, măcar din cînd în cînd, mulțumit.
Eu trăiesc, pur și simplu, în România. Fără vreo frică deosebită, în afară de cele pasagere, pe care le-aș simți oriunde. Nu mă lupt cu nimeni. Încerc doar să-mi fac treaba pe care o am de făcut cît mai bine, în măsura posibilităților reale ale țării în care trăiesc, uneori împotriva mentalității unora din jur, fără să mi se pară anormal. În rest, ca orice om de pe globul ăsta, cochetez cu fericirea, sau măcar cu starea de bine. Și deseori chiar îmi iese.
Dacă ar fi să-mi fie frică de ceva, mi-ar fi de ideea de a vedea România fără români. Din motive binecunoscute, pe care le știm cu toții. Iar ăsta e un pericol real. Dar am o vîrstă, așa că, în mod natural laș, o să lipsesc de la acel moment. Cel puțin asta sper, în egoismul meu.
Cît privește frica de a-i mai fi cuiva frică, asta spune multe, foarte multe, despre oameni. Și a exersa o astfel de exorcizare a unei trăiri, foarte intime din punctul meu de vedere, e de-a dreptul de admirat.
Eu n-aș fi putut să fac asta.
Sînt friguros.
[…] deosebit de enervant Brăduţ, căruia o să vreau să îi dau odată o […]
[…] Despre curajul de-a pleca și curajul de a rămâne. Brăduț despre cei care rămân în România. Excelent articol, ca de obicei. […]