Din viața unui travel blogger. Trei pentru Sibolga.

Această poveste este de fapt pretextul unei pledoarii pentru toți cei care – bloggeri, writeri, jurnaliști sau cum și-or spune – scriu despre călătorii. Cred că munca acestor oameni nu merită să stea agățată pentru eternitate la rubrica “timp liber”. Firește că povestioarele noastre nu au o utilitate comparabilă cu anchetele care dezvăluie cazuri de corupție sau cu analizele economice ale experților. Se poate trăi și fără ce scriem noi. Dar cine are răbdarea să citească și să coroboreze poveștile noastre cu semnalele serioase date de media își va construi în timp o imagine mai corectă asupra lumii și a dinamicilor ei. Și asta s-ar putea să folosească.

A scrie despre călătorii pare o meserie perfectă, un dream job și, până la un punct așa și este. Noi suntem aceia care petrec nopți gratuite la resorturi de lux, care se plimbă cu elefanții prin junglă, care se dau cu avionul sau cu balonul, care văd apusul și răsăritul de pe mereu altă plajă, mai frumoasă decât cea de ieri. Asta e doar o jumătate a paharului.

Cealaltă jumătate se umple cu efort, risc și cheltuială. Voi, cei care citiți poveștile noastre de la adăpostul living room-ului vostru înconjurați de lucruri drăguțe, cei care dormiți noapte de noapte în patul vostru confortabil și mâncați ce vă place de trei ori pe zi, să știți că de partea asta a poveștii cineva a renunțat abrupt la zona de confort și s-a aruncat în lume știind că orice poveste frumoasă cere un sacrificiu. De bani, de timp sau de sănătate. Resorturile și plajele sunt doar vârful aisbergului. Așa cum am mai scris, țânțarii nu apar în vederi. Multe nu apar în vederi.

Aș îndrăzni să forțez o comparație între jurnalistul, bloggerul, writer-ul de călătorii și corespondentul de război. Desigur, nouă nu ne zumzăie gloanțele pe la urechi și rareori se întâmplă ca un travel blogger să moară în misiune. Dar, pe de altă parte, nici nu profităm de protecția și logistica unei armate. Iar lumea în care trăim nu e deloc un leagăn al păcii, așa cum ar putea părea. În fiecare clipă, în fiecare loc de pe Terra, se duce un război mai mic sau mai mare, care se numește viață și despre care noi încercăm să scriem cât putem de bine. Dacă intenția e bună, priceperea va veni și ea, la un moment dat.

Trei pentru Sibolga.

Fiecare groapă din drumul care leagă Parapat de Sibolga poartă un chip și un nume. Același chip și același nume: Syamsul Arifin. Fostul guvernator al provinciei Sumatra de Nord, păstor peste 13 milioane de suflete, se face vinovat pentru deturnarea a 90% din banii alocați pentru construirea și întreținerea drumurilor. Domnul Arifin a fost arestat și își așteaptă în închisoare dreapta judecată. Nu pentru hoția de mai sus, ci pentru una mai mică, de pe vremea când era un biet șef de district și încă nu știa  să-și ascundă urmele.

Syamsul Arifin, fostul guvernator al provinciei Sumatera Utara (Sumatra de Nord). Sursa foto: Kompasiana.

Mașina lui Hans, un Nissan 4×4 solid și bine întreținut, valsează pe șosea cât îi permite spațiul dintre  gropi. Când spațiul nu mai permite, șoferul sacrifică o cotă parte de suspensii și bucșăraie și, respectând regula locului, invocă numele fiecărui crater în care dă.

– Arifin, Arifin, blestematul de Arifin!

Pe marginea drumului măcelărit strălucește, totuși, speranța unui viitor mai bun. Candidații la funcția de guvernator rămasă vacantă zâmbesc larg din posterele lipite pe fiecare copăcel mai răsărit. Dintre toți iese în evidență unul anume, dacă nu prin calitatea ofertei sale electorale, măcar prin tiraj și prin nume: Cornel. Cornel Simbolon. Zâmbesc unui prenume de-acasă. Hans îmi prinde zâmbetul și-l aruncă pe geamul mașinii, împreună cu un chiștoc de Lucky Strike roșu.

– Ce? Te pomenești că-ți place de ăsta.
– Păi știu și eu, Hans? Poate că ăsta o să facă treabă, nu ca ăla dinainte. Măcar să repare drumurile.
– Toți o apă și-un pământ. Fac cu schimbul la tâlhării. Nu-i niciunul mai breaz. Acum promit marea cu sarea, mâine le fură pe amândouă. Și prostimea îi votează în continuare. Democrație de rahat.