Din viața unui travel blogger. Trei pentru Sibolga.

De pe bancheta din spate, Wilhelm își face auzit glasul spart și gâjâit, de papagal care-a mâncat prea multă înghețată.

– Știți de ce e atâta corupție în Indonezia? Pentru că musulmanii au multe neveste și trebuie să le țină pe toate în lux. Dacă bărbatul își ia o mașină, trebuie să le cumpere tuturor nevestelor mașini ca a lui. De-aia se fură atâta.
– Willy, așa o fi, răspunde Hans aprinzându-și încă un Lucky Strike roșu. Dar nenorociții ăștia din Sumatra de Nord sunt în majoritate creștini. Și fură mai rău ca toți. Cum explici?
– Ăștia de-aici au multe amante.

Și dânsul cine e?

Călătoria asta o planificaserăm de luni de zile. După tura Sumatra 5, Hans urma să mă ia de la Parapat și să mergem împreună la Sibolga și Barus, că voiam eu să văd niște chestii pe-acolo. În ziua stabilită, la ora 12 fix, am coborât de pe vaporașul care leagă insula Samosir de mainland-ul Sumatrei și m-am strecurat prin piața aglomerată către parcare.

Hans era acolo, îmbrăcat cu eternul lui echipament de expediție: un tricou găurit, pantaloni de trening grimurdari și papuci de casă. În spatele lui, un individ spălăcit, la vreo 60 de ani, îmbrăcat cu aceleași haine pe care trebuie să le fi purtat în cercetășia dumisale. Venind spre mine, își ștergea ochelarii cu o cârpă slinoasă și se împiedica la fiecare al doilea pas.

– Și dânsul cine e?
– E Wilhelm, un prieten de-al meu. A vrut să vină și el cu noi. Împărțim costurile. Adică le împărțiți voi doi, că eu pun mașina și șofatul. Cum ne-am înțeles.
– Nu așa ne fusese vorba, Hans. Am stabilit că mergem doar noi doi. Eu trebuie să ajung în niște locuri, avem un program de urmat și destule hazarduri la orizont. Nu-i OK să schimbi planul fără să mă anunți și pe mine.
– Hai, Brad, nu te mai fandosi atâta. Erau oricum două locuri libere în mașină. Și nu uita, o să ieși mai ieftin dacă e și Willy cu noi.

Hans și Willy sunt – după știința mea – singurii albi care locuiesc în Berastagi, micul și gălăgiosul târg de fermieri de la poalele vulcanului Sibayak. Primul – elvețian, s-a ocupat toată viața de mașini pentru industria textilă. Al doilea – olandez, cumpără și vinde antichități. Amândoi s-au mutat în Sumatra acum mai bine de două decenii și, cu toată aroganța lor europeană, cu tot disprețul față de prostia, fățărnicia și meschinăria localnicilor,  au devenit mai indonezieni decât aceștia.

Puțină chitroșenie.

Pornim la drum oprindu-ne la masă. Comandăm la grămadă, castroane cu toate cele, ca să ne ajungă tuturor. Hans are grijă să-mi atragă atenția – probabil pentru a suta oară de când am început planificarea acestei călătorii – că partea lui o plătesc eu. Îmi permit o rectificare bugetară.

– Greșit. Dacă eram doar noi doi, partea ta o plăteam eu. Dacă suntem trei, se cuvine ca partea ta s-o împart cu Wilhelm.

Olandezul descoperă imediat o muscă pe tavan și se dedică urmăririi ei. Boabe de orez amestecat cu sos îi curg din gură și cad cu un pleosc delicat în cana de cafea cu lapte.

– A, nu, nu așa ne-am înțeles. Wilhelm își plătește doar partea la cazare. Stăm toți trei în cameră, tu plătești pentru noi doi, el plătește pentru el, cum e corect. Și mâncarea, firește, își plătește partea lui la mâncare.
– Nu e corect deloc, Hans. Dacă eram doi, eram doi și gata. Dacă suntem trei, nu putem plăti ca și cum am fi doi. Și chiar nu-i vorba de bani aici, Hans. E vorba despre un principiu. În plus de asta, n-am discutat niciodată să împărțim o cameră în trei. Mi-e deajuns să dorm cu tine,că te știu cum sforăi. Dacă și Willy sforăie la fel, n-o să dorm deloc toată săptămâna asta.

Hans își înfige colții într-un copănel de pui și, simultan, bagă mâna în fiertura de legume picante care servește ca garnitură. Cu gura plină, mormăie

– 30 la sută, partea lui. Așa ne-am înțeles, Brad.
– 33 la sută, ca să fim mai corecți.
– 33 la sută.
– Și benzina?
– Tu plătești. Că tot atâta consumă mașina, indiferent că suntem doi sau trei. Așa ne-am înțeles.
– Fi-ne-ar înțelegerea de râs să ne fie, că nu ne înțelegem deloc.

Wilhelm coboară calm privirea de pe muscă și își răstoarnă în farfurie ultimul copan, ultimele două bucăți de rendang și restul de fiertură. Luat cu negocierile, îmi dau seama ca n-a mai rămas nimic de mâncat și pentru mine. Oricum am stomacul cât un pumn. De nervi. Îmi aprind o țigară, să am cu ce bea cafeaua. Cei doi comeseni dezcărnează cu dexteritate oscioarele de pui, storc rendang-ul de ultimul strop de zeamă picantă și golesc, cu degete tremurânde, castronașele de orez soios. În tot acest timp, molfăie și mârâie ca două hiene.

– Doamnă, să ne faceți și nouă nota, o rog pe musulmanca bătrână care picotește cu capul în vitrina plină de bucate.

Patroana țipă câteva cuvinte către fundul salonului. Două femeiuști durdulii se târșâie de după perdeaua colorată și se așează la masa noastră. Una are un carnețel, cealaltă – un calculator de buzunar. Încep să socotească, numârând – mai mult din memorie – ce bucate trebuie să se fi aflat în castroanele de-acum golite. Una știe să scrie, cealaltă să tasteze.