Din viața unui travel blogger. Trei pentru Sibolga.

Hans și Wilhelm negociază chiar și acum, după ce s-a trecut linia de finish. Că n-ar fi fost 7 bucăți de pui, ci 6. Și 8 chiftele, nu 10. După un sfert de oră, femeia care știe să tasteze îi dictează o sumă femeii care știe să scrie și nota se încheie aici. 30 de dolari. Cine-a zis că Asia e ieftină? A,da, parcă-mi amintesc: bogații.

Wilhelm bagă mâna în buzunar și aruncă pe masă echivalentul în rupiah a 6 dolari. Ceva nu se leagă. Ceva nu se leagă deloc în logica existenței și ființei acestui olandez.

– Trebuie să mai pui, Wilhelm.
– Atât e partea mea. Am avut doar două bucăți de pui, două de rendang, o chiftea și o cafea. Restul le-ați mâncat tu și Hans. Partea mea face 5 dolari și 80 de cenți. Am lăsat și pentru șpagă.

Plătesc, fără alte comentarii, 24 de dolari plus bacșiș pentru o cafea, o chiftea și, nu în ultimul rând, pentru plăcerea de a vizita Sumatra alături de niște gentlemani atât de onorabili. În fond și la urma urmei, am un drum de făcut, niște locuri de văzut, dă-i naibii de bani, că se fac, timpul e cel pe care nu-l mai poți recupera.

– Hai să mergem, că ne apucă noaptea.

Ce lucruri avem în comun eu și Hans.

Hans și Wilhelm se ridică de la masă, își șterg mâinile unsuroase pe turul pantalonilor, respectiv pe piepții vestei kaki, și ies din restaurant lăudând în indoneziană calitatea mâncării. Bătrâna din vitrină le zâmbește strâmb, în timp ce numără bancnotele una câte una, ca o marmotă care învelește ciocolata în staniol.

Ne îndreptăm, în sfârșit, spre mașină. Hans deschide portierele și un val de aer fierbinte se năpustește dinăuntru. Nissanul a stat două ore în soare. Pretextând că deschide geamurile ca să iasă căldura, Wilhelm se instalează pe scaunul din față și-l dă pe spate până face scârț. Mă ghemuiesc după Hans, care și el are picioare suficient de lungi și bun simț destul de scurt ca să-mi strivească definitiv genunchii și, implicit, speranța unei călătorii cât de cât confortabile.

– Îl lăsăm pe Willy în față, că e mai în vârstă. Nu, Brad?
– Tocmai de-aia mă gândeam să-i ofer locul meu, că nici Regina Beatrix nu șade lângă șofer când se plimbă prin Olanda.
– Ha ha, bună asta. Auzi tu, Regina Beatrix.

Discuțiile nu-și mai au rostul. Copilotul a adormit imediat ce Hans a răsucit cheia în contact. Motorul a început să toarcă, olandezul să sforăie, iar Fish – fostul solist Marillion – să-și urle durerea din boxele Nissan-ului.

– Știi CD-ul ăsta, Brad?
– Normal că-l știu. L-ai pus în loop de fiecare data când am mers undeva împreună în ultimii trei ani. N-ai și tu altul?
– Brad, e mașina mea, ascult ce vreau eu.
– Da, dar vezi tu, benzina e a mea. Fără benzină nu merge motorul. Fără motor nu merge bateria. Fără bateria nu merge CD-ul. Dă-l mai încet măcar.

N-aș vrea ca cititorul să-și facă o impresie greșită despre Hans și despre relația ce ne leagă. Prietenia noastră a început în 2010, prin mijlocirea unui amic. De la prima întâlnire ne-am dat seama că avem o mulțime de lucruri în comun: amândoi ne credem cei mai buni șoferi de pe planetă, amândoi credem că știm mai bine ca oricine cum se organizează o excursie, amândoi credem că avem dreptate întotdeauna.

De aici, o bogată bază de subiecte pentru discuții interminabile, în care eu aduc ca argument experiența în travel blogging, cunoștințele dobândite din cărți și practica, atâta cât a fost ea, în organizarea de ture. Să nu mă învețe el pe mine. Hans, pe de altă parte, aduce ca argumente dezertarea lui din Europa pe vremea când tu erai un biet mucos, cele două decenii de trai printre sălbatici și cunoașterea limbii și a hachițelor locale. Să nu-l învăț eu pe el.

Un argument în plus de partea lui Hans e că știe niște locuri în Sumatra pe care eu nu le știu. Un argument în plus de partea mea e că și eu știu niște locuri în Sumatra de care el n-a auzit. Suntem condamnați să fim prieteni, să călătorim și să descoperim împreună. La ce ne-o fi trebuit Wilhelm?

– Tu ești supărat acum, dar Willy o să ne fie foarte folositor la drum. Negociază ca nimeni altul. E vulpe bătrână, de o viață cumpără ieftin și vinde scump. O să ne obțină prețuri mai bune și la cazări și la bărci și la tot ce ne-o mai trebui. O să vezi.
– Măcar de-ar negocia cu toți așa cum negociază cu mine…

Olandezul doarme sprijinit în propria gușă. Țeasta pe jumătate cheală i se bâțâie liber și se izbește de geam de fiecare dată când mașina evită brusc o groapă, o găină sau un motociclist. Îl trag pe de guler și-i sprijin capul de tetieră.

O vedere cu timp.

Nici mie nu mi-e ușor aici, în spate. Manevrele repezite ale lui Hans mă aruncă dintr-o portieră într-alta, că n-am de ce să mă apuc. Cu un efort istovitor izbutesc să nu zbor prin geam. Când oprim, după două ceasuri, la Siborong-Borong am deja febră musculară. De la stat în fund.

– Domnu’ fotograf Brad, te-am adus la cea mai frumoasă vedere spre Lacul Toba. Ei, cum e? Știai locul ăsta sau nu-l știai? Cine cunoaște cele mai frumoase locuri din Sumatra?
– Tu, Hans.
– Aha!
– Și cu mine.

De vârful colinei spânzură o cafenea, mai corect spus o baracă unde se vând cafea cu lapte, bere și rachiu de palmier (tuak, pentru cunoscători). Câțiva tineri și foarte tineri se cinstesc cu binecuvântatul alcool local și zdrăngăne la chitara de placaj rezidentă. Undeva, sub mal, se-aude un tânguit de jale. Ne aplecăm peste balustradă și vedem o femeie despletită, prăbușită peste un mănunchi de lemne de foc. Mai la vale, printre ierburile înalte până la umeri, dibuiesc silueta unui bărbat care se îndepărtează. Un bărbat care și-a bătut nevasta.

Proprietara barăcii, o bătrână de vreo 40 de ani, își întinde dinții înroșiți de betel într-un zâmbet crud și mă îndeamnă să fotografiez victima. La fel de crud rânjesc și băieții, care se întorc imediat la tuakul și chitara lor. În curând, nu peste mult timp, vor fi și ei bărbați, se vor însura și vor avea ce neveste să bată.