Din viața unui travel blogger. Trei pentru Sibolga.

Hans și Wilhelm s-au așezat pe o băncuță lângă balustradă și poștesc o sticlă de Bintang. Asta ne mai trebuia.

– Domnu’ șofer, ce facem? Nici n-am plecat bine și te-ai pus pe băut bere?
– Brad, e dreptul meu. Nu pot să conduc atâția kilometri fără să beau o bere.
– Dar mai avem o groază de mers până la Sibolga. Și drumul e groaznic, așa ai spus.
– Cu cât mai groaznic, cu atât mai binemeritată o bere. Știi că sunt cel mai bun șofer din Sumatra. Ai avut vreodată accident cu mine la volan?
– OK, bea-o pe asta, dar numai pe-asta.
– Dacă vreau să beau una, beau una. Dacă vreau să beau zece, beau zece. Stai liniștit, berea mi-o plătesc singur. Uite!

Și lipește demonstrativ pe mușamaua crăpată o bancnotă de 50,000 de rupiah. Are 45 de ani. E prea târziu să-l mai schimb, eu sau oricine altcineva. Mai bine încerc să mă schimb pe mine, cât s-o mai putea.

E patru după-amiaza. Lacul Toba se întinde, albastru, intens, aproape solid, de la o zare la alta. Soarele îi netezește apele ca un fier de călcat. Și vibrează a liniște, a indiferență față de mărunțișul întâmplărilor de pe malul oamenilor, la existențele noastre sortite curgerii. Lacul va fi aici și mâine, lichefiere a unui timp continuu, infinit, care nu vine de nicăieri și nu se duce niciunde, care nu naște și nu ucide, un timp care nu poate fi spart nici în secunde, nici în ani, așa cum oceanul nu poate fi numărat strop cu strop și nici deșertul grăunte cu grăunte.

Dintre toate blestemele pe care zeii – sau demonii – le-au aruncat asupra oamenilor, cel mai devastator este uitarea. Uitând, suntem obligați să o luăm de la capăt, să irosim alt timp pentru a reveni la starea de conștiință inițială.  Risipim resurse imense de timp doar pentru că ne permitem luxul de a nu ține minte. Pare că uitarea a devenit principala preocupare a civilizației umane. Ne naștem ca să uităm, trăim uitând, murim uitați. Dar timpul pe care l-am murdărit cu uitare se filtrează și se întoarce în rezervoarele subterane. Oricât am vrea noi să-l pierdem, nu se lasă pierdut. De irosit ne irosim doar noi.

Parcă te aud spunând: uneori e mai bine să uiți; cel puțin lucrurile neplăcute. Dacă ar fi așa, povestea pe care-o citești s-ar fi redus la trei paragrafe, în care aș fi povestit doar întâmplări care fac bine la sănătate. Dacă ar fi așa, nu s-ar fi scris nicio carte bună și nu s-ar fi turnat niciun film ca lumea. Uită lucrurile neplăcute care ți s-au întâmplat ție, dar ține-le minte pe cele pățite de alții.

Până la urmă, o bere au fost trei. Nu mai protestez. Sper că olandezul cel hulpav își va fi tras partea leului și că Hans nu va porni la drum sub influența a mai mult de două halbe.

– Hans, câți kilometri mai avem de-aici?
– Trei ore și jumătate. Pe la 8 suntem acolo. Sper doar să nu plouă. Că, dacă plouă, avem o problemă. Dăm peste vreo alunecare de teren și nu mai ajungem săptămâna asta.
– Hm, nu cred că o să plouă, cârâie Wilhelm. Mai mult, cred că n-o să plouă deloc zilele astea.

Călătorind prin ciorbă.

Aș putea încerca să descriu orele care-au urmat și drumul din care Arifin își ițea, la tot pasul, moaca buhăită, dar de data asta un număr va face cât o mie de cuvinte: De la Siborong-Borong la Sibolga sunt 90 de kilometri pe care i-am făcut nu în trei ore și ceva, ci în aproape cinci. Fiindcă, bineînțeles, a plouat.

Când drumul pe care îl ai de făcut e oricum abrupt, îngust, nemarcat, desfigurat de gropi și presărat cu mormane de pietriș pe care drumarii le lasă nesemnalizate în mijlocul șoselei, când toate astea se întâmplă noaptea și omul de la volan are cel puțin două halbe de bere la bord, când motociclete, copii, capre și găini țâșnesc din întuneric în calea ta la fiecare 30 de secunde, în condițiile astea ultimul lucru de care ai nevoie este o ploaie tropicală, fierbinte și grea.

Ploaia transformă toate ingredientele de mai sus într-o ciorbă opacă și densă, iar tu trebuie să înoți prin ea, să respiri și să eviți impactul cu lingura destinului, care caută să te mănânce. În lumina înecată a farurilor, ici și colo, strălucește galben zâmbetul de afiș al candidatului Cornel Simbolon. L-aș vota cu ambele mâini pentru simplul motiv că mai rău nu se poate. Cunoști logica asta.

Hans își calcă peste orgoliu și mă roagă să-i copilotez. Patru ochi văd mai bine decât doi, chiar dacă nu văd nimic. Stau întins peste bord ca un motan la pândă și scrutez prin ciorbă. Pe Wilhelm l-am convins să se mute în spate, ca să poată dormi.

În sfârșit, l-am păcălit și eu odată. Nici chiar el, care pare că ar putea moțăi spânzurat de picioare pe catargul unei corăbii în furtună, nu reușește să-și asigure un cât de cât echilibru în dansul nebun al mașinii. Își încolăcește brațele în jurul tetierelor și încearcă să ne ridice moralul.

– Era mai bine dacă nu ploua. Așa, riscăm să nu mai ajungem săptămâna asta.

Râd, convins că omul a făcut o glumă bună. Își recunoaște eroarea și mai presară și umor peste. Hai, că e simpatic.

Dar vai, kilometrii și zilele care au urmat m-au lămurit că aparentul umor e de fapt o altă meteahnă ciudată a olandezului: aceea de a prelua o idee pe care la început a combătut-o și de a o repeta cu voce profetică și scuturături înțelepte de cap, de parcă ar împărtăși o proaspătă epifanie. De o sută de ori, până la aplatizare, până când ajungi să urăști de moarte gândul cu pricina, chiar dacă la un moment dat ți-a aparținut.

Mă uit la Hans, așteptând o reacție. Șoferul își vede de drum cu privirea mijită. Se știe cu Wilhelm de prea multă vreme ca să-l mai audă. E și asta o definiție a prieteniei. Olandezul nu pierde ocazia de a umple secunda de liniște:

– Din păcate, însă, plouă. Și, când plouă, avem o problemă.
– Ia zi, Wilhelm, ce problemă? îl întreb fără să-mi palmez sarcasmul.
– Alunecări de teren, răspunde cu tonul acela pentru care tocilarii își iau bătaie în curtea școlii.

 Primesc harta unei insule misterioase.

În fond și la urma urmei, de ce țin morțiș să ajung la Sibolga? De ce m-am înhăitat cu acești doi maniaci, egoiști și scârțari și ce caut eu cu lumânarea în creierii munților, la un miliard de kilometri de locul unde și-a înțărcat mutul iapa?