Din viața unui travel blogger. Trei pentru Sibolga.

Bungalow-ul, dacă pot să îi spun așa, e prea mic și pentru doi, d’apoi pentru trei. Pe post de duș, o găleată ruginită și o cană cu care să torni pe tine apa rece. Robinetul picură. Așternuturile miros, nu vreau să mă gândesc acum a ce. Și cât ne frichinim pe ușă, țânțari mici și negri pătrund în valuri în cămăruță. O să am o noapte grea. Sugerez ca eu și Hans să luăm o camera, cumneamînțeles, iar Wilhelm o alta. Sunt obosit și vreau să dorm bine în noaptea asta, că mâine o să am de mers. Sper.

Willy respinge ideea cu dosul palmei, ca și cum ar goni un bărzăune. Păi el a înțeles că împărțim totul, ca să ieșim mai ieftin. Cum să dea 30 de dolari pe-o camera? Exclus, o să stăm împreună. Și, pentru că nu i-a mers târguiala cu recepționera, își scoate pârleala pe mine. El este, evident, cel în plus, deci se cuvine să plătim astfel: eu – camera, el – suplimentul de saltea. Fac uz de toate matematicile învățate de la domnul Adrian, de la domnul Bostan si de la doamna Rădulescu să-i explic că nu-I chiar așa.

Al doilea sfat de om bătrân: nu negocia niciodată cu un negustor de antichități sau cu un olandez.

– Willy nu e doar negustor de antichități și olandez, îmi șoptește Hans. Mai e și evreu pe deasupra. Nu ai cum să câștigi cu el. Poți doar să-ți limitezi pierderile. Dar lasă, e bine că l-am luat, o să ne ajute la alte negocieri.

Te vreau mort. Foarte, foarte mort.

Cerem câte o cafea și ne așezăm să facem planul de bătaie pentru mâine. Barca. Ne trebuie o barcă să ne ducă la Mursala. Unde Dumnezeului o să găsim o barcă la 10 noaptea în pustia asta bătută de furtună?

Bărbatul în uniformă, care până atunci urmărise atent un film american pe televizorul dat la maxim din restaurant, se ridică și se pune la masa și la dispoziția noastră. Wilhelm vorbește cu el într-o indoneziană fluidă din care reușesc să desprind doar câteva cuvinte: barcă, insulă, mâine, trei persoane, ieftin, scump.

– Avem noroc. Domnul acesta are o barcă și ne poate duce. Dar cere prea mult. 140 de dolari pentru toată ziua.
– Poți să-l dai mai jos?
– Bineînțeles. Cred că 100 ar fi un preț decent.

După o jumătate de oră, barcagiul lăsase 5 dolari din preț. După încă o oră, alți 5. Argumentele curgeau din gurile celor doi odată cu saliva lăcomiei și, respectiv, parcimoniei.  Deja nu mai era o negociere, ci o luptă de gladiatori în care nu contează cine învinge, ci cât de mort va fi învinsul la sfârșit. Wilhelm îl voia pe barcagiu foarte, foarte mort.

Dangătul simbolic al miezului de noapte ne-a prins la borna 120 de dolari. Am aruncat prosopul. E ok și așa, avem nevoie de barcă, hai să batem palma că ne prinde dimineața și, până la urmă, am venit aici ca să vedem insula, nu să ne negociem ficații. Dar Wilhelm e în starea de lasă-mă, că-l omor.

– Dacă nu ne înțelegem cu acest domn drăguț la 100 de dolari, mergem mâine și căutăm altă barcă.
– Unde?
– Nu știu, trebuie să fie niște bărci pe-aici.
– Wilhelm, hai să-ți explic un lucru la care nu te-ai gândit.
– Care?
– Vremea. Dacă mâine e vreme proastă și nu putem merge pe ocean, e ok să petrecem ziua căutând o altă barcă.
– Păi vezi?
– Stai. Dar dacă mâine e vreme bună și poimâine e vreme proastă, ce facem? Ce facem dacă mâine e vreme bună și toată săptămâna e vreme proastă?
– Mergem când e vreme bună, ce mare lucru? Nu ne grăbim nicăieri.
– Tu nu, eu da, dar nu asta e problema. Problema e: o să plătești 8 de dolari pe noapte până dă Dumnezeu și se oprește stihia?

Dacă argumentele logistice nu l-au înmuiat câtuși de puțin, matematica și-a făcut instantaneu efectul. Diferența dintre economiile pe care le-ar fi făcut negociind cu barcagiul, împărțite la trei și cheltuiala altor nopți de cazare înmulțită cu opt l-a determinat pe olandez să dea drumul securii războiului și să întindă mâna domnului drăguț în uniformă. Adjudecat.

Plătim adălmașul, ne mai cinstim cu o cafea și ne târâm spre culcare. Wilhelm anunță, încă de la ușă, că pe el îl doare foarte tare spatele de la drumul cu mașina și că ar prefera, dacă se poate, să doarmă în pat. Hans se întinde pe saltea și, după zece secunde, începe să sforăie ca un elefant cu polipi.

Spre desosebire de colegii mei, mă spăl și mă schimb înainte de culcare. Wilhelm decide că acum ar fi un moment bun să-și schimbe soneria de la telefon și trece, la volum maxim, prin toate cele cincisprezece ringtone-uri ale aparatului.  De trei ori. Alegerea nu e ușoară.

Într-un dureros târziu se liniștesc, și el și telefonul. Îmi rămân de surmontat, în drumul spre somn, doar horcăielile lui Hans, țânțarii care mă asaltează și apa care picură în găleata de la baie. Mâine o să ajung pe insulă și tot chinul ăsta va fi meritat cu vârf și îndesat. Închid ochii veghei și mă strecor printre zgomote către somn. Când Willy.

– Știi, Brad, mă gândeam la o chestie: mai bine că am luat barca azi. Dacă mâine e vreme bună și poimâine se strică?

(va urma).