Comorile din Durankulak.

Prin fereastra camerei se văd așa. Lacul Durankulak, înconjurat de stufăriș verde-proaspăt. Pe lac, două insule. Ostrovul Mic, unde niște interlopi și-au construit o vilă pustie în miezul rezervației naturale, și Ostrovul Mare. Dincolo de ele – marea și restul lumii.

Privită de aici, Marea Neagră nu-și merită numele. Este rozaceu-aurie la răsărit, movuliu-mieroasă la apus, în toate nuanțele de la albastru la verde în timpul zilei, iar noaptea, sub lumina Lunii și a stelelor, e alb-argintie.

E drept, bulgarii au altă mare decât noi. Mai limpede, mai sticloasă, mai anorganică. Tot ce-a agonisit Dunărea în parcursul ei de jumătate de Europă se varsă în buza litoralului nostru, la nord, și tulbură apele din Mamaia până în Vama Veche. Dar după graniță, mulțumită țărmului înalt, stâncos și ferăstruit, curenților și golfurilor adăpostite, toată această supă-cremă de Europă Centrală care construiește pământuri noi în dreptul Dunării își pierde consistența și memoria.

Le dau dreptate celor care s-au întrebat cum e posibil ca, din toate marile fluvii ale lumii vechi, Dunărea să fie singura care n-a rodit, pe malurile ei mănoase, o mare civilizație. Cum se face că din Nil, din Tigru și Eufrat, din Gange și din Mekong au răsărit culturi clăditoare de istorie universală, pe când în văile Dunării, în sufletul Europei, nu s-a durat nimic notabil și nu s-a notat nimic durabil nici până la venirea romanilor, nici mult timp după plecarea lor?

Sau s-a durat, dar nu se notează?

Cele mai vechi urme de civilizație descoperite în Europa s-au dezgropat chiar aici, pe Ostrovul Mare. Primul strat arheologic datează încă din Paleolitic. Începând din Neolitic, apar clădirile de piatră care continuă, strat după strat, până în Evul Mediu. Șase mii de ani de locuire continuă. Și artefacte asimilate culturilor Hamangia și Banița. Ostrovul Mare e cunoscut printre arheologi și ca “Troia europeană”.

Poate cele mai interesante elemente deshumate din trupul sfărâmicios și parțial scufundat al insulei sunt altarul și statuetele închinate Cibelei (Kybela/Cybil). Cibela, mama tuturor zeilor, e o zeiță de sorginte traco-frigiană al cărei cult a migrat mai apoi și la greci, romani și cumani, unde casta sibelelor se ocupa cu transmiterea mesajelor de la zei către oameni. De la Cibela ne-a rămas (doar) cuvântul sibilinic care înseamnă cifrat, misterios și profetic.

Acest altar, această comoară este lăsată în grija – ca să nu zic că este lăsată pradă –  consiliului local Durankulak care, după cum arată centrul satului, nu are fonduri să întrețină nici clădirea primăriei, cu atât mai puțin să plătească niște paznici sau ghizi pentru un sit arheologic de importanță cel puțin continentală.

Singurul element care evocă numele zeiței care unifica în credință toată Europa veche este Restaurantul Kibela, aflat la cinci sute de metri de Ostrov. Din parcarea restaurantului se face o potecă spre dreapta, către sit. Ghereta de bilete este goală și încuiată. La capătul potecii, putrezește un pavilion de Informazionen la fel de părăsit.

De la pavilionul pustiu traversezi podețul de lemn care leagă insula de mal și te trezești singur printre pietroaie și cuiburi de cormoran. Dacă vrei să iei o mostră de neolitic în rucsac, nu-i nimeni să te oprească. Sunt câteva tăblițe încă neruginite de pe care poți afla, în bulgară și engleză, câte milenii te despart de cutare sau cutare fundație semi-îngropată în lut, de aleile care au purtat pașii unor oameni care gândeau, creau și se rugau într-o vreme în care Europa Occidentală era la cheremul lupilor și al mistreților.

Ce-ar fi făcut grecii aici, se lamentează Pavel Simeonov privind prin aceeași fereastră de la începutul poveștii. Grecii storc turism din orice piatră, iar noi avem minunea asta aici și ne batem joc de ea. Noi.

Din fericire, Durankulakul mai are o comoară, ceva mai bine exploatată. Lacul este casă pentru 240 de specii de păsări, iar în fiecare iarnă migrează aici de prin părțile Siberiei o splendidă raritate ornitologică: branta ruficollis, gâsca cu piept roșu. Odată cu ea migrează, de prin Marea Britanie și Germania, mulțime de pasionați de păsăret rar care se cazează la Branta Birding Lodge, pensiunea ținută de Pavel Simeonov și de soția lui, Tatiana.

Simeonovii sunt genul de oameni pe care i-ai lua acasă. Pe lângă pasiunea lor pentru ornitologie, fiecare are mai are câte-o „păsărică”: Pavel e flautist și compozitor consacrat. La parterul pensiunii e o pianină pe care Pavel nu se sfiește s-o pună la treabă ori de câte ori ciripitul unei păsări de-afară seamănă cu un refren cunoscut. Tatiana este absolventă de filologie, cu specializare în lingvistică.

Discut cu ei ore întregi, seară de seară, țopăind de la păsări la sanscrită, de la ecologie la muzică și de la o limbă la alta. Când nu găsim cuvântul potrivit în engleză sau franceză, îl zicem fie în română, fie în bulgară, și descoperim că în ambele limbi sună la fel sau aproape la fel. În fond, până să vină romanii și slavii pe-aici, credincioșii se rugau la Cybella în aceeași limbă, și la nord, și la sud de Dunăre.

Pensiunea Simeonovilor e pe malul vestic al lăcușorului. Pe malul estic e plaja Mării Negre. Ca să ajungi la ea trebuie să traversezi tot satul, până la ieșirea dinspre România, și să faci dreapta la ceea ce se era, pe vremuri, campingul cehesc.

La capătul șoselei oarecum asfaltate e o terasă oarecum deschisă, în sensul în care există mereu niște oameni la o masă, cu mâncare în față, pe care nu pare să-i servească nimeni niciodată. Din parcarea restaurantului se face un drum de nisip care se furișează prin stufăriș, de-a lungul plajei, vreo patru kilometri, până la un promontoriu umbrit de un pâlc de casuarine. E o plajă lungă, lată, cu nisip gălbui și moale, pe care capul stâncos dinspre nord o ferește de vânturile hiperboreene și de valurile mari înălțate de acestea. O “plajă de vis” după standardele Mării Negre. Și, din colțul acesta și până la promontoriul care se vede ca prin ceață, nu e nimeni. Vorba lui Pavel: ce-ar face grecii aici…

Soarele apune în spatele dealurilor acoperite care cu porumb, care cu lavandă, transformând pufii sălciilor în torțe. Cormoranii se întorc în stoluri dinspre nord, or fi fost la furat pește românesc. Unii zboară sus, înconjurând Luna aproape plină, alții – razant la firul apei, poate mai pică vreun guvid ca desert. De pe lac se înalță norișori de țânțari, ca fumul din hornurile satelor alpine. E atât de liniște încât, dacă n-ar vâjâi valurile, s-ar putea auzi muzica de Covid din Vama Veche.

Mai sus, pe șoseaua principală, trec mașini rare, aproape toate românești. Românii se duc la Dalboka, la Balcic, la Krapetz, să se simtă și ei regi undeva. În vremea asta, coroanele lor stau îngropate la margini de drum, printre străini.

Iunie 2020.