. Oana Deac. Eat. Paint. Love. Trei ani în Bali și un vis împlinit.)
La Amsterdam am dus o cu totul altă viață decât în România. Am studiat un an limba olandeză și, pentru că nu puteam să lucrez, am fost un soi de casnică. Mi-am băgat din nou nasul în chestii creative, am făcut și un curs de design interior, dar deja aveam implantat virusul unei cariere de business. Roger a insistat că nu e nevoie să lucrez, că el ne poate întreține pe amândoi. Dar nu mai puteam, îmi lipseau activitatea, un colectiv, niște oameni cu care să lucrez și să socializez. Îl aveam doar pe el și, cum era mai mult plecat, eram practic singură aproape tot timpul.
Am început să-mi caut job din momentul în care am primit viza de muncă și mi-am găsit repede o poziție entry level la Tommy Hilfiger Europe. Îți dai seama ce-mi sclipeau ochii la ideea de fashion business. Era combinația perfectă. Bine, jobul în sine era pe partea de operațiuni și customer service, deci computere, numere, matematică, ce făcusem și în țară, dar mă vedeam evoluând către o poziție mai creativă. Eram super-excited.
Atunci au început problemele între mine și Roger. Nu intru în detalii…gelozii, lipsa de control pentru că acum lucram, o altă relație în care el era deja implicat…am descoperit un alt om decât cel pentru care plecasem din țară. Am decis să mă mut de la el. Eram foarte dezamăgită. Un cuplu de prieteni portughezi, Cristina și Marcel, s-au oferit să mă găzduiască.
Mi-am luat hainele, CD-urile și cărțile, că altceva nu aveam, și m-am mutat la ei. Fiind mai mari decât mine mi-au fost și frați și părinți în cele 6 luni care au urmat. M-au ajutat foarte mult. Dacă nu erau ei nu cred că mai rămâneam la Amsterdam.
Echipa de la Tommy Hilfiger era adunată de prin toate colțurile lumii. Cred că în total erau vreo 25 de naționalități în clădire, majoritatea de aceeași vârstă cu mine. Oameni cool, simpatici, petrecăreți. Au urmat 5 ani de viață bună, socializare, chefuri și promovări la job. Am devenit manager pe operațiuni într-una dintre divizii. Câștigam bine, îmi permiteam să pun bani deoparte, să merg în vacanțe de două-trei ori pe an, să ies în oraș de două-trei ori pe săptămână.
Marele meu of cu Amsterdam-ul era vremea. Ploua foarte mult, era frig și deprimant. Eu iubesc soarele, fără el nu sunt fericită. În plus, după o a doua experiență amoroasă cu un olandez, am decis că băieții ăștia nu-s pentru mine.
Primele dureri.
Odată cu evoluția în carieră mi s-a schimbat și programul. Munceam în prostie, de la 9 dimineața la 8 seara mă găseai sigur la birou. Apoi cina cu prietenii, televizor și la miezul nopții cădeam ruptă de somn. A doua zi la fel. În week-end curățenie și reîncărcat bateriile. Apoi de la capăt.
Am lăsat-o mai moale cu chefuitul. Făcusem deja 30 de ani, gașca de la birou se mai răsfirase, unii erau însurați sau în relații stabile. Și într-o zi m-am trezit întrebându-mă: ce fac eu cu viața mea? Că nu sunt fericită deloc.
Slujba devenise o rutină plictisitoare și începusem să am dureri crunte de spate de la statul la birou. Am făcut un an de fizioterapie. Degeaba. M-au diagnosticat cu un soi de reumatism. Și vremea umedă din Amsterdam nu mă ajuta deloc. Am fost promovată din nou, dar asta nu m-a încălzit nici la propriu, nici la figurat.
După 7 ani în TH mi-am dat seama că, indiferent de divizie sau poziție e același, să mă scuzi, rahat. Toți eram niște numere într-un tabel. De la 200 de oameni echipa se extinsese la aproape 2000. Totul devenise foarte impersonal. La ședința de început de an, unde se discutau bugete și targeturi și planuri fantastice am simțit că mă sufoc, că trebuie să fug de acolo. Degeaba beam prosecco și șampanie, nu eram fericită cu ceea ce făceam, cu modul în care munca mea era apreciată.
Nu vreau să fiu ingrată. Tommy Hilfiger e o companie grozavă și am învățat enorm în anii aceia. Au avut grijă de mine, m-au tratat bine, dar până la urmă eram o simplă za în lanțul comercial și asta nu mă inspira deloc.
Intrasem într-un joc al minții din care știam că voi pierde. Abia ieșisem dintr-o altă relație care se terminase foarte urât. Aveam probleme cu somnul și cu digestia. Singurul lucru care mă făcea cât de cât fericită erau lecțiile de flamenco la care mă înscrisesem după luni întregi de ezitări (că nu am timp, că nu am energie etc). Aveam nevoie de ajutor. Era 2011.
Comentarii - 28 Comentarii
Lasă un comentariu
Wow!!! Am citit povestea pe nerasuflate. O sa te urmaresc Oana, sper sa evoluezi in continuare spre ceea ce-ti doresti sa evoluezi. Salutari de la o alta Oana, o alta hunedoreanca…
Merci Oana! Oare ne cunoastem?:O)
Am citit primele 3 pagini in cateva minute. Apoi am inceput sa incetinesc, mai aveam doar doua. Este cel mai fain episod din serie. Sau doar preferatul meu.
Mario, multumesc! Putin cu intarziere:O)
O poveste de viata foarte bine scrisa, care inspira. Intr-o perioada in care viata pare sa ma indemne sa fac compromisuri, Oana imi da speranta ca intr-o zi imi voi putea urma visul…
Niciodata nu este prea tarziu:O) Multumesc!
Servus, Oana, as vrea sa te felicit pentru alegerile pe care le faci din inima… In primele pagini ale relatarii tale, ai pomenit de numele Lucian, un pasager care a fost pe cursa de Singapore- Bali acum multi ani in urma si care mi- a dat cartea scrisa chiar de el. Prin ceea ce citesc acum, mi se pare ca lucrurile se leaga. Am fost stewardess la Qatar Airways, acum lucrez pentru Etihad, si nu dupa multe incercari si intalniri cu persoane “initiate” in a- mi face calea cunoasterii Mai usoara, stiu ca Mai devreme sau Mai tarziu ca veni si momentul Bali pentru mine. As vrea daca se poate sa- I transmiti adresa mea de mail lui Lucian, am pierdut contactul lui si nu am apucat sa- I scriu niciodata. E o intentie bazata doar pe apropierea catre oameni pe care acel “avant” si forta te poarta parca pe val spre locuri unde stii ca apartii sau ca ai fost intr- o viata anterioara. Ma bucura mult faptul ca nimic nu e intamplator, iar faptul ca la Ora asta tarzie Iti citesc povestea, in loc sa dorm pentru cursa de maine spre Geneva, e inca un semn ca sunt “voci” care trebuie ascultate! Iti multumesc mult si sper sa ne cunoastem candva! Cu drag, Sorina Stanciu
Sorina draga imi cer scuze pentru raspunsul intarziat…atat de intarziat:O( Din pacate eu nu am mai primit notificari de la acest articol, nu stiu de ce. Mama mi-a mentionat de aceste mesaje acum cand am revenit in tara.
Am vorbit cu Lulu si i-am spus de tine, am directionat articolul spre el. Il poti gasi si pe FB cu numele de Lucian Cremeneanu.
Daca ajungi prin Bali, te astept la o cafea. Ma poti gasi pe FB cu Oanameans.
Numai bine!
Oana
Hey! Ce poveste de viata interesanta. Mi-a placut mult ce am citit Oana. Partea cu luat viata in maini, punct si de la capat. Astea sunt adevaratele modele de urmat: cand nu iti place ceva – schimba, arata timp cat sta in puterea ta si e vorba de viata ta. Iti urez mult succes in continuare.
Laura, iti multumesc si scuze pentru reactia intarziata. Daca ne complacem in viata intr-o situatia si doar ne plangem de ea, nu rezolvam nimic, nu?:O)
ciao
Fascinanta povestea, de aproape 12 ani calatoresc, am fost in 53 de tari pana acum, inclusiv Bali. Si eu incerc uneori sa-mi gasesc propriul drum, dar mai am pana acolo. Asia e fascinanta, Bali e un mic paradis, foarte diferit de europa. Sper sa reuseti in tot ceea ce iti propui.
Mihai iti multumesc! Clatoriile sunt cele mai bune modalitati de a ne deschide mintile si orizonturile. Tot inainte:O)
I love Bali!
Am citit tot! Plang in hohote cu zambetul larg pe fata! Felicitari suflet fericit!
Andra, ma bucur nespus ca ti-a placut si sper te-a inspirat povestea mea. Plansul si rasul sunt doua modalitati extraordinare de deblocare si curatare a sufletului….mai ales combinate:O) Te imbratisez si scuze de reactia intarziata
Wow si din partea mea. O poveste fantastica si care continua. Un exemplu, nici nu stiu daca sa spun daca de urmat sau de evitat. Bineinteles, fiecare capitol are intelesurile lui. Faina experienta.
Mihai, tot ce evitam in viata este datorita fricii, care are si ea foarte multe variante si intelesuri. Cand ne facem prieteni cu propria frica suntem liberi. Asta inseamna la mine libertate…..nu sunt inca colo 100%, dar cu siguranta pe drumul cel bun… 89%:O)
Ma bucur ca ti-a placut povestea mea si iti multumesc ca ai citit-o. ciao:O)
Bună Oana,
Povestea ta mi-a bucurat sufletul! E minunat ca te-ai descoperit pe Tine Însăți, iar tu ești un suflet frumos!
Cu drag, Gabriela
…o altă hunedoreancă 😉
Gabriela, multumesc pentru mesaj si vorbele frumoase!
Pai in judetul Hunedoara, pai in judetul Hunedoara….nu stiu daca stii cantecul:O)
ciao
Interesant dar cand vine varsta a treia de unde vin banutii? E frumos sa traiesti momentul dar in problemele de viata uneori e nevoie si de ratiune mai multa, de a gandi si in perspectiva.
Multumesc pentru mesaj Gigi!
Desigur, perspectiva este importanta, insa a trai in prezent concentrandu-ne doar asupra aspectelor materiale si ale viitorului nu prea are mult sens, parerea mea, pentru ca pierdem tot ce este important si frumos in viata in prezent. Orice clipa ne poate schimba cursul vietii.
Eu sunt pozitiva si convinsa ca daca ma concentrez mai mult pe ceea ce imi place si persist in asta, chiar daca banii nu vin acum multi, cu timpul o sa vina si banii se vor aduna pentru batraneti si vor fi mai dulci, decat cei adunati doar in ideea de a-i avea la batraneti, dupa ani si ani de munca de 10 ore pe zi si nimic altceva.
Sper sa reusesc chiar si la 80 de ani sa fiu implicata in proiecte artistice care sa imi asigure un trai decent si sunt convinsa ca asa o sa fie:O)
Toate cele bune!
Foarte frumoasa povestea. Am citit, am admirat, am rezonat. Si mi-ar placea la nebunie sa pictam impreuna intr-o zi insorita 🙂 Toate bune! Cu drag, Monica (din Deva, ca sa vezi, ce mica e lumea)
Monica, multumesc mult! Da si eu sper sa putem picta impreuna intr-o zi:O)
Eu am avut o prietena foarte buna la scoala de arte in Deva. Am corespondat cu ea ani de zile, Anca era numele ei, ne-am cunoscut intr-o tabara la Navodari unde de fapt profesorul ei mi-a sugerat sa merg la arte….de atunci mi-a intrta in cap pictura:O)
Nu mai stiu de ea nimci si nici cum as putea-o regasi, dar mi-ar face mare placere sa stiu de ea….nu imi amintesc din pacat enumele de familie
Probabil ca au trecut peste 25 de ani de cand nu te-am mai vazut, dar
povestea ta m-a incantat si ma bucur pentru tine. Daca vei reveni in Romania
poate vei trece si pe la noi. Iti dorim sa a-i parte de viata pe care ti-o doresti.
Unchiu Nelu ma bucur asa de mult ca ne-am revazut zilele trecute din intamplare. Ce mica este lumea!
Nu cred ca mai ajungem pana la urma la Lugoj ca e masina in service:O(
Va imbratisez pe toti cu drag si sper sa ne revedem data viitoare cand sunt in tara! Saluari lui Sergiu si Virgil si tusa Ruja. va pup
Asa sa fie. Sper sa ne vedem data viitoare. CU bine
Nelu
superb. ma pregatesc sa vin in bali si parca timpul se dilata si nu mai vine ziua aceea in care sa incep sa fac bagajul. ma reintorc in ubud 🙂 ce poate fi mai frumos!?!
O POVESTE MINUNATĂ.FELICITĂRI OANA!SPER DIN SUFLET SĂ AI SUCCES ŞI SĂ REUŞEŞTI ÎN TOT CEEA CE ÎNTREPRINZI.PUPICI DIN HUNEDOARA.
[…] Mai multe despre aventura Oanei poti citi aici […]