Duși de-acasă (9). Aida Šošić. Când un român îți spune mulțumesc.

 Bucurie. Frunză. Crăciun.

– Ce mi-a plăcut în România, chiar dinainte să mă mut aici, a fost spiritul omenilor. Poate că am avut eu norocul să nu întâlnesc răutate sau cruzime. Am întâlnit oameni cu mult umor, sarcastici, ironici, oameni care improvizează, care găsesc instantaneu resurse și soluții la care eu nici nu m-aș putea gândi. Îmi place ospitalitatea voastră. Nu mă simt complet străină aici. Am început să prind glumele voastre, îmi place limba voastră, metafizica limbii române mă fascinează. Și îmi plac la nebunie câteva cuvinte. Unul dintre ele este bucurie. Cuvântul acesta conține bucuria în el, o simți când îl pronunți chiar dacă nu-i cunoști înțelesul.

– Ce-ai vedea comun și diferit între bosnieni și români? Am zis corect bosnieni, da?
– Da, prefer cuvântul ăsta. Aș spune că ce mă face să mă simt ca unul de-al vostru e căldura aceasta a oamenilor și deschiderea și spiritul acesta grijuliu și generos. Când întâlnești un român nu simți înțepeneala aceea formală. Voi nu afișați acea fațadă falsă pe care oamenii o folosesc ca să pară mai frumoși sau mai deștepți. Sunteți autentici și nu vă e teamă să fiți ce sunteți. Poate, repet, am avut eu noroc să mă înconjoare astfel de oameni, dar nu mi s-a întâmplat să cunosc pe cineva care să mă facă să mă simt prost.

– Ce te face să te simți departe de casă?
– Mi-e dor de limba maternă. Mă pasionează limbile străine, ca barieră și pod totodată între oameni. Acum vorbim engleză, dar nu mă pot exprima pe de-a întregul nici în engleză, nici în română, indiferent de cât de bogat mi-ar fi vocabularul. În limba ta maternă e cu totul altceva. De aceea mi-e și teamă să învăț româna, pentru pe măsură ce înveți mai bine îți dai seama că totuși e o distanță între ce vrei să spui și ce poți să spui. În afară de asta nu cred că mă face nimic să mă simt ca o străină aici. Ce m-a speriat puțin aici este competitivitatea extremă între oameni. Și ambiția. Graba vieții din București.

– Care e locul tău preferat?
– Mi-a plăcut la Cluj și la Sibiu foarte mult. Clujul e undeva la mijloc. Nu e atât de grăbit ca Bucureștiul, nici atât de lent ca Sibiul.

– Vorbești româna înfricoșător de bine. Cum a început povestea ta cu limba română?
– Când am ajuns aici înțelegeam un pic din ce spuneau oamenii, lucru care m-a surprins. Apoi, la primul interviu, persoana respectivă mi-a zis că îmi dă jobul cu condiția să învăț româna. Mi-am dat termen 15 zile să încep să vorbesc româna măcar un pic.  Am găsit un curs online și l-am avut pe Bogdan, care mi-a fost un profesor extraordinar. Îmi explica regulile gramaticale cu maximă claritate, cu definiții, de parcă ar fi studiat filologia. Fără ajutorul lui Bogdan nu cred că aș fi reușit. Limba română nu se poate învăța dacă nu ești în România sau alături de un român. Poți să înveți puțin cât să te înțelegi cu oamenii, dar ca să ajungi la un nivel la care să vorbești frumos, cursiv, nu cred că poți singur.

– Alte cuvinte românești care-ți plac?
– Îmi place bucurie, repet. Îmi place dor. Dor e unul dintre cuvintele care-mi plac foarte mult.

– Aveți dor în bosniacă?
– Avem ceva asemănător, dar nu e același lucru. Limba română e fascinantă. Un cuvânt are atât de multe înțelesuri și poate fi folosit în atât de multe sensuri. Uite, îmi place ochi. Ochi, deochi, ou ochi. Frunză îmi mai place. Lac. Cer. Îmi place Crăciun. Are ceva ca un joc, în limba mea așa sună. Și Moș Crăciun la fel. Și Lumină.

– Părinții tăi ce-au zis despre venirea în România?
– Au închis orice comunicare după plecarea mea. Când am plecat au fost relativ OK la început, când le-am zis ce am de gând să fac, și nu mă puteau opri fiindcă eram pe spezele mele. Apoi n-au mai discutat cu mine. Abia acum, recent, am reînceput să vorbim.

– Și? Vrei să stai o vreme cu noi?
– Pentru o vreme da. Cred că e important pentru oameni ca măcar odată în viață să schimbe locul, țara, să trăiască altundeva. La început, plecare asta a creat în mine o motivație imensă. Nu ai cum să înțelegi dacă n-o faci. Îți deschizi perspectivele, vezi cum gândesc oamenii în alte părți. Trebuie să te adaptezi la noul loc și astfel sfârșești prin a te întâlni cu tine. Fiindcă ești singur cu lumea. Și asta e foarte important. Să te cunoști, să vezi care îți sunt limitele.

– A fost greu când ți-ai întâlnit limitele?
– Da, de când sunt aici am avut câteva crize. Nu sunt obișnuită să nu am zile programul plin de dimineață până seara. Au fost zile când eram singură, fără nimic de făcut, fără planuri. M-am simțit pierdută. Știam un pic de română dar nu suficient, abia aplicasem pentru echivalarea diplomei și nu aveam semnale bune legate de asta. Pe de altă parte refuzam ideea de a mă întoarce. Mergeam pe gard, fără să mă hotărăsc de care parte să sar.

– Ce te-a făcut să sari înainte?
– Am stat de vorbă cu mine și am înfruntat realitatea. Mi-am zis: gândurile sunt gânduri, pune-le deoparte și vezi ce poți să faci de fapt. Am realizat că aceste temeri sunt doar o expresie a personalității mele și am început să înțeleg de fapt ce este frica și cum funcționează, cum îți găsește ea scuze ca să renunți la ceea ce vrei să faci.

 Când un român îți spune mulțumesc.

– Ești aici de 7-8 luni. Poate că ai început să înțelegi un pic din România și români. Să spunem că economic și politic România stă mai bine decât Bosnia. Crezi că mergem în direcția potrivită, cu viteza potrivită?
– Aș spune că și voi ați investit mulți ani ca să ajungeți unde sunteți. Eu, ca străin, văd că lucrurile se mișcă repede în direcția potrivită. De pildă am văzut ce s-a întâmplat la alegerile prezidențiale. Noi am avut o situație similară în Bosnia, puțin înainte de ale voastre, am avut de ales între un rău mai mic și un rău mai mare, iar tinerii de la noi nu au ieșit să voteze. Am fost sceptică și în legătură cu alegerile din România, am văzut ce șmecherii s-au făcut și nu credeam că se poate întâmpla ceva bun.  Pentru mine a fost un miracol ce s-a întâmplat.

– Care crezi că este trăsătura pe care ar trebui să o aprecieze cel mai mult românii la ei înșiși?
– Nu știu ce sau cine v-a învățat să fiți așa cum sunteți, dar văd românii ca oameni extrem de creativi, capabili să construiască minuni din nimic. Mă simt binecuvântată să fiu aici. Românii încearcă să facă lucruri cu propriile forțe și au talent la asta. Într-un fel e o marcă românească de a crea ceva din nimic.

Un alt lucru care m-a impresionat și m-a atras e bucuria, din nou. Aveți o relație delicată cu totul, de la lucrurile simple, de la cum vă urați o zi frumoasă, noapte bună, vise plăcute, te pup (altă expresie care-mi place).  Spuneți mulțumesc, merci, sărutmâna de atâtea ori pe zi…crede-mă, nu este la fel peste tot. Când un român îți spune mulțumesc te privește în ochi, e chiar recunoscător, e veritabil. Cum e posibil ca lucrul acesta, fie el și mic, să nu lase o urmă, să nu creeze o emoție, o vibrație bună? Întâlnești oameni necunoscuți și avem o relație plăcută din care se pot crea lucruri frumoase.

Uite un exemplu. Imediat după venirea mea aici am participat la o conferință internațională cu participanți din toată lumea. Printre alții am cunoscut o româncă. Am discutat noi ce-am discutat și, la un moment dat, a sărit la mine m-a luat în brațe. Am strâns-o și eu în brațe, moment la care mi-a zis: Păi ce e asta? Asta e doar o jumătate de îmbrățișare. Nu am știut ce să spun, mi s-a dus direct în suflet replica ei. Chiar așa: de ce ai îmbrățișa pe cineva doar pe jumătate, nu cu toată ființa ta? E dovedit științific că dacă oamenii stau îmbrățișați mai mult de 15 secunde le crește nivelul de endorfină și se simt mai fericiți. E atât de adevărat ce mi-a spus fata aceea. M-a rupt în două.

M-am deschis ca om aici, deși încă nu complet. Încă mai există o tensiune și o reținere, dar când te înconjoară astfel de oameni nu poți ține prea multă vreme garda sus.

– Știi, e discuția asta în media și social media despre defectele românului. Se spune că suntem hoți, leneși, needucați și că ar trebui să ne străduim mai tare să-i prindem din urmă pe cei din vest. Nu știu dacă ești la curent cu toată discuția asta despre cât suntem de înapoiați.
– Cred că e o aiureală (original: I think this is delusional). Uite, aveți supermarketuri și hypermaketuri care sunt deschise 24 de ore pe zi, cabinete stomatologice, cabinete medicale deschise non-stop, benzinării, farmacii care lucrează zi și noapte. Acolo muncesc niște oameni, nu niște mașini. Muncesc. Tinerii voștri sunt foarte bine educați. Toți cei pe care i-am întâlnit aici au un master sau două, o facultate sau două. Voi faceți lucruri. Romania e o țară destul de mare, vorbeam despre competitivitate, se creează această atmosferă în care dacă vrei să ai succes chiar trebuie să tragi.

– Spuneai că această ultra-competitivate te-a speriat la început. Crezi că e un lucru bun? Exagerăm cu ea?
– Nu, nu cred. Cred că este încă în limite normale, sănătoase, care vă stimulează să fiți mai buni, să evoluați. Când am venit aici am văzut că există multe seminarii, conferințe, workshop-uri. E drept, trebuie să plătești pentru ele, dar le ai la dispoziție. În Bosnia nu ai așa ceva. Trebuie să mergi în străinătate. Aici am întâlnit oameni din diverse arii și am fost șocată să văd câte au pe CV-uri la vârste foarte tinere. Aș spune că România are capacități grozave în zona capitalului uman, cum se spune. Sunteți inteligenți, sclipitori, aveți minți critice și nu vă e teamă să spuneți ce nu e în regulă. Restul sunt simple prejudecăți.

– Poate că ai avut și norocul de a fi înconjurată doar de artiști, de intelectuali. Cu oamenii așa-zis obișnuiți ai interacționat?
– Da, și a fost la fel de frumos. Uite o poveste. În iarnă locuiam cu Bogdan în Militari, știi cum e cartierul acela. M-am dus la chioșcul de lângă metrou să fac o copie la cheia apartamentului.  Era iarnă, era frig, iar bătrânelul de la chioșc a deschis gemulețul și m-a întrebat ce vreau. Vorbeam prost româna, abia înțelegeam ce m-a întrebat și i-am spus că vreau o copie la cheie. Mi-a zis da, bine, facem acum, a terminat-o de făcut și după asta a spus încă ceva și i-am explicat că nu înțeleg, că sunt străină. Ești străină? mi-a zis. Ce drăguț! Am văzut că nu ești de aici, ai părul blond, ai ochi frumoși și știi ce? În viața mea nu am văzut o fată atât de drăguță. Plătește doar 5 lei și de restul bea o cafea. Cheia costa 15. Era un om simplu care m-a lăsat fără replică. Nu cred că era vorba despre părul meu sau ochii mei. Pur și simplu a vrut să-mi facă ziua mai frumoasă.

Altă poveste. Era un loc tot în Militari, o cofetărie unde mă mai duceam să beau cafeaua și să lucrez pe laptop. Într-o zi când eram supărată și îngrijorată că nimic nu mergea bine am intrat și m-am așezat la o masă. Mă gândeam că iar trebuie să vorbesc româna ca să cer o ceașcă de cafea. Ce să vezi? Băiatul care lucra acolo avea cafeaua pregătită, mi-a adus-o la masă și mi-a zis că e din partea casei. Fusesem acolo doar de două sau de trei ori, nu se poate spune că eram client fidel. Acestea sunt povești frumoase, cu mult înțeles, care mă fac să cred că am venit în locul potrivit.

Epilog.

Închei interviul rugând-o pe Aida să-mi recomande câteva cântece bosniene care reprezintă spiritul și sufletul țării ei. Îmi zice de Zute dunje (Gutui galbene/aici traducerea versurilor), Eleno kerko (Elena, fiica mea/aici traducerea versurilor), Kraj tanana sadrvana (Lângă fântânuță/aici traducerea), trei melodii superbe pe care te rog să le asculți. Cu puțin noroc le vom putea auzi cântate la București chiar de Aida Šošić.

Referințe:

The Republic of The Imagination.
Conferința Păsărilor.
Farid ud-Dhin Attar.
Iwan Brioc.
Compania de Teatru Labirint.