Duşi de-acasă (ep. 3, partea a II-a): Chef Tummy. Toată viaţa am să învăţ.

Am cumpărat o motoretă la mâna a doua, pe care am botezat-o Mellow Yellow. O am şi acum. Am desenat un traseu tentativ, de la nord la sud şi de la est la vest, mi-am pus hainele într-un rucsac şi cărţile în altul şi am plecat la Phuket, unde era un festival dedicat mâncării vegetariene. Aici am cunoscut-o pe Chef Kitty, o fată frumoasă şi foarte pricepută în arta culinară, originară din nordul ţării. Ar fi fost un ghid perfect. Am convins-o să mi se alăture şi am făcut restul călătoriei împreună.

Tura a totalizat 9.680 de kilometri şi a durat 8 luni. Am învăţat enorm de multe lucruri pe care altfel n-aş fi avut de unde să le aflu. Arta culinară tradiţională thailandeză, oricât ţi s-ar părea de ciudat, e pe cale de dispariţie. Tinerii nu mai vor să se coacă de dimineaţa până seara în restaurantele de familie. Vor la oraş, la joburi cu aer condiţionat şi laptop. Doar bătrânii mai ştiu secretele, iar eu încerc să le prezerv cumva.

Cum ai ajuns maestru bucătar?

Ha. Asta n-a fost chiar uşor. Cum să explic eu, un alb rotofei, că vreau să predau la şcoală arta culinară thailandeză? Ăsta era un job perfect pentru un localnic, nu pentru mine. Iar Thailanda îşi protejează mâna de lucru: de ce să dai de muncă unui străin când poţi să dai unuia de-al tău?

M-am prezentat în faţa autorităţilor cu diploma de la SITCA şi cu diploma de la AUA, am dat un interviu şi un examen scris, ambele au decurs impecabil. În ziua în care am primit certificatul am fost foarte fericit. Eram – şi sunt în continuare – singurul farang din ţară licenţiat să predea thai cooking.

De ce ai rămas în Koh Pha Ngan? Cu aptitudinile tale, puteai să te muţi într-o zonă turistică, să ai mai mulţi studenţi şi o mai bună expunere.

Nu cred că aş putea să trăiesc în alt loc din Thailanda. Şi am văzut câteva. În Samui nu-mi place, e altă vibraţie. În Pattaya, unde se relochează mulţi străini, iar n-aş putea. Nu mă văd fugărind sau fiind fugărit de 5000 de femei în fiecare zi. Sexul nu se numără printre pasiunile mele.

Un fost profesor de-al meu locuieşte lângă Pattaya şi e foarte fericit acolo. Pentru că e homosexual. Sexualitatea Pattayei îl inspiră să scrie. Aici nu s-ar simţi bine, fiindcă aici nu prea avem gay.

Nici în nord-est, în Issan, n-aş putea să trăiesc. Nu e nimic, nimic, nimic de făcut. La ora 8 s-au culcat toţi, pentru că a doua zi la 5 sunt deja la câmp. Cred că insula asta e locul perfect pentru mine.

Totuşi, lucrurile încep să se schimbe şi aici. Turismul se dezvoltă.

Ştii ceva? În trei ani n-am fost niciodată la Haad Rin (notă: plaja unde se desfăşoară faimoasele Full Moon Parties). Niciodată. Dacă insula se schimbă, pe mine n-o să mă afecteze. Am micul meu turn de fildeş în care nu mă deranjează nimeni.

Stau de 9 ani în aceeaşi casă, la domnul Tui. Ţin minte că mi-ai fost şi vecin acum un an şi ceva.

(Corect. Am stat chiar în casa din spate.)

Satul nostru e cumva mai ferit de schimbare, pentru că aici există o cultură localnică solidă, iar albii care se mută încoace respectă regulile existente. Şi astfel s-a format o comunitate foarte interesantă, în care localnicii şi expaţii trăiesc în respect şi armonie, împărtăşind valori comune.

Anul trecut mi-am rupt piciorul şi două luni n-am putut să ies din casă. În fiecare zi venea câte un vecin sau amic pe la mine, îmi aducea mâncare, îmi făcea cumpărăturile sau mă ajuta la curăţenie. Am fost foarte mişcat să văd ce oameni de calitate sunt în satul ăsta, thailandezi şi străini deopotrivă. Oameni interesanţi şi buni, cu care mă bucur să fiu prieten.

Revenind, cred că o să mă ţin departe de schimbări. Nu mă amestec în ceea ce se întâmplă. Îmi văd de viaţa şi de pasiunile mele. Predau thai cooking, compun melodii, când am timp joc pe bursă. E un alt vechi hobby de al meu.

Eşti de aproape 9 ani în Thailanda. Ce-ţi place mai mult aici?

Mâncarea. Da, evident, în primul rând, mâncarea. Apoi muzica lor. Nu înţeleg întotdeauna versurile melodiilor, dar îmi place să le ascult. Îmi place limba thailandeză, sunt fascinat de ea. Şi-mi plac la nebunie oamenii. Thailandezilor le place „sanok”-ul, adică umorul, voia bună, veselia. Ai văzut-o pe doamna care a venit acum o oră să asiste la curs: era amuzată că un alb ştie să gătească thailandez şi, mai mult, ştie să şi predea. A venit să mă „verifice”, dar într-un mod simpatic şi calin. Thailandezii sunt oameni veseli, cu inimi deschise.

Ce sfat ai avea pentru un român care ar vrea să se mute aici?

Ceea ce faci tu e util pentru oamenii din ţara ta. Dacă nişte oameni tineri, nişte antreprenori, vor să pornească la un drum nou, îi ajută, îi orientează. Dar să ştii că genul acesta de schimbare nu e pentru oricine. Oamenii care au cunoscut succesul aici sunt cei care au înţeles cum trebuie să te porţi în partea asta de lume. Au înţeles că societăţile asiatice nu sunt egalitariste, că există o ierarhie şi o lege a respectului.

Domnul Aow, deşi îmi e foarte, foarte bun prieten, nu e niciodată “Aow” pentru mine. E “Mister Aow”, aşa îl apelez. Putem vorbi despre orice, suntem extrem de apropiaţi, cu toate astea niciodată pe nume. El este şi rămâne “frate mai mare” sau “unchi”. Dacă-ţi cunoşti locul în ierarhie, dacă înveţi să vorbeşti cu oamenii, formal sau informal, dar întotdeauna politicos şi vesel, viaţa în Thailanda e o bucurie.

Ai observat câte afaceri se deschid şi falimentează aici în fiecare an? Asta pentru că oamenii vin cu planuri de business prost gândite şi cu o oarecare aroganţă. Ştiau să facă ceva la New York sau la Londra şi cred că aici totul o să meargă de la sine. Nu reuşesc să treacă de sezonul cald sau de muson. Îi omoară cash-flow-ul şi închid afacerea.

Locul ăsta poate deveni periculos din perspectiva strict personală. Vezi oameni care, la 8 dimineaţa, sunt deja cu berea sau cu mai ştiu eu ce sub nas. Pe ei, insula i-a ameţit. Şi ştii de ce? Pentru că aici nu sunt prea multe lucruri de făcut. Nu avem cinema sau teatru, nu se organizează concerte sau întreceri sportive. Distracţia, divertismentul, trebuie să ţi le aduci de acasă. Trebuie să vii înarmat cu pasiuni şi cu lucruri pe care-ţi place să le faci. Trebuie să te ţii ocupat, altfel o iei razna.

Muzica e o altă pasiune de-a ta. Cum ai ajuns să cânţi şi să compui?

Am început să cânt la varsta de 3 ani. Toţi cei din familia mea au avut o aplecare spre muzică. Sora mea cânta la nivel de operă. Tata are o voce extraordinară. Cântam mereu împreună, acasă.

De chitară m-am apucat abia la 40 de ani. Am început din amuzament. Un prieten în Texas ştia doar trei acorduri, dar cu acordurile alea – Do, Sol şi Re – putea să cânte sute de melodii. Le-am învăţat şi eu, apoi am trecut la piese mai complicate şi am dat de Fa-ul major. Din cauza Fa-ului major mulţi renunţă la chitară. Mi-am chinuit degetele în ultimul hal, dar până la urmă am reuşit să-l cânt. Nu vă daţi bătuţi în faţa Fa-ului major!

Cu ce te mai ţii ocupat?

După ce m-am întors din călătoria culinară, am început să scriu o carte despre experienţa mea. E aproape gata, în faza de ultimă corectură. Câteva capitole sunt disponibile pe blogul meu, unde public reţete, sfaturi sau pun filmuleţe explicative.

În iunie am planificat fac un prim documentar despre călătoria culinară prin Thailanda. Sunt multe show-uri cu bucătari care merg în jurul lumii, dar niciunul despre un bucătar farang care ştie să gătească thailandez, care scrie muzică şi care vorbeşte şi citeşte limba aproape fluent. Se prefigurează proiecte interesante, pe care o să mă distrez foarte tare făcându-le.

Bucătăria tradiţională thailandeză mă fascinează. Sunt sute şi sute de feluri de mâncare, diferite de la o regiune la alta, de la o provincie la alta. Ştiu să gătesc peste 200 de feluri, dar învaţ în continuare. Pot vorbi limba aproape fluent, dar învăţ în continuare. Pot să când la chitară, dar învăţ în continuare. Toată viaţa am să învăţ.