Duşi de acasă (ep. 4): Michael Pritzke a.k.a. Mr. Campfire: Toate au timpul lor.

Sau poate că da. Cartonul e suficient de gros, ar putea să-l rupă în bucăţele mici, să le îndoaie şi să le folosească drept pene pentru chitară. Da, în ultimul an, lipsit de altă ocupaţie, Michael a cântat mult la chitară. Bob Dylan, Neil Young şi Bruce Springsteen, Si bemolul şi Fa diezul, ciupitura şi hammering-ul umplu zeci de pagini în caietul studenţesc cu coperţi verzi în care Michael notează acorduri şi versuri.

În cercul de prieteni, şi-a asumat ingratul rol al trubadurului. Când toţi ceilalţi beau, se veselesc şi sărută fete, Michael îşi rupe degetele pe coarde. Iar când, în fine, termină de cântat, amicii sunt deja la aşternut, trubadurul rămâne singur în faţa focului de tabără, cu o bere caldă în faţă.

Se înscrie la diverse concursuri tip Deutschalnd’s Got Talent. Le câştigă. Cântă în jam sessions prin cluburile din oraş. Îşi compune propriile piese pe care, nescriindu-le în caietul studenţesc cu coperţi verzi dedicat exclusiv monştrilor sacri, le uită după o vreme. Compune altele.

Muzica nu mai e doar o modalitate de a da timpului un sens. Devine pasiune, mod de viaţă şi, începând din această zi de vară, se transformă în profesie. Cu chitara într-o mână, un scăunel în cealaltă, caietul de versuri şi inima în dinţi, Michael iese în stradă. Se aşează la umbră pe trotuar şi începe să le cânte trecătorilor. După două ore, 47 de euro zornăie în băscuţă. Sunt primii bani pe care îi câştigă cântând. Strada tocmai i-a oferit o nouă diplomă şi un nou loc de muncă.

2 martie 2007, Koh Phangan, Thailanda

A fost o iarnă bună. Michael a strâns bănuţi frumoşi cântând pe străzi în Dresda şi Leipzig. A fost o iarnă rece. Degetele care-au îngheţat ciupind coardele la minus opt grade se dezmorţesc acum sub binemeritatul soare al tropicelor.

Michael e la prima vizită în Thailanda. Cinelul crabilor pe nisipul alb, liniştea mării şi foşnetul melodios al vântului îl inspiră. Îşi ia chitara, se aşează pe plajă şi începe. Un sol, un mi, un do, parca ar merge ;i un laminor. Pardon, un la minor.

Acordurile se leagă şi cheamă vocea la joacă. Vocea cheamă versurile, versurile vin imediat, de parcă ar fi stat pitite în spatele palmierilor. Michael rămâne pe plajă toată noaptea, moşind melodia care vrea să se nască acum şi aici. În zori, lumea e mai bogată cu un cântec frumos. Îi zice „Alles hat Seine Zeit”. “Toate au timpul lor”.

15 februarie 2011, Koh Phangan, Thailanda

Suntem pe aceeaşi plajă. Cântecul i-a adus lui Michael Pritzke o relativă celebritate în Germania şi un nume de scenă: Mr. Campfire. Omul e neschimbat, plaja e neschimbată, cântecul e acelaşi. Doar Legend – chitara din lemn de cedru – poartă însemnele timpului, împărţit în măsuri şi aplicat cu unghiile, acord după acord. Legend e bătrână: merge pe zece mii de cântece. De unde şi numele.

Dacă o să mai fac interviuri cu muzicieni, o să mă asigur că instrumentul stă sub cheie, cât mai departe de interlocutor. Altfel nu se poate lucra. La fiecare întrebare, Michael îmi răspundea cu două strofe şi un refren din Dylan, Young sau Manfred Mann. La insistenţele mele, Mr. Campfire se concentra un pic, dădea răspunsul şi îşi puncta cuvintele cu un Fa diez, un Si bemol sau un Do major, funcţie de idee. Din Do majorul respectiv decurgea firesc un Johhny…

Cash

Am să încep cu o întrebare foarte românească: chiar poţi să trăieşti din busking? Câştigi atât de bine încât îţi permiţi să stai iernile în Germania şi primăverile în Thailanda?

Să ştii că şi pe mine m-a surprins. În primele două luni de cântat pe stradă am adunat câteva mii de euro. Atunci mi-am dat seama că pot trăi din asta şi că am marele, imensul noroc că pot câştiga bani decenţi făcând ceva ce-mi place.

Mai cânt la petreceri private, unde sunt plătit cu 3-400 de euro. Dacă reuşesc să vând şi ceva CD-uri,  ajung la 2.000 de euro pe lună. Pun bani la puşculiţă şi, în fiecare primăvară, vin în Thailanda cu soţia şi băieţelul. Mi minor.

Ramble On, Sing My Song

Cum sunt priviţi buskerii în Germania?

Cu simpatie şi respect, cum altfel? Buskerii sunt urmaşii trubadurilor care colindau cândva cetăţi şi castele, adunând cântece din fiecare loc şi ducându-le mai departe. Muzicieni-călători. Busker vine de la verbul spaniol „Buscar” (“a căuta”), pentru că noi umblăm cu chitarele în spate căutând un loc în care să fim ascultaţi, iubiţi şi răsplătiţi pentru muzica noastră.

Ca să ai succes ca busker trebuie să ştii câteva mici secrete. Ţi le zic, că nu se ştie, poate-ţi folosesc într-o zi 🙂  Mai întâi trebuie să-ţi alegi un loc bun, astfel încât să poţi fi văzut şi auzit din orice direcţie. În mijlocul unei piaţete e cel mai bine. Apoi, trebuie să ştii să empatizezi cu publicul. Să vezi ce fel de oameni trec pe acolo şi să-ţi dai seama ce muzică le place. Să dialoghezi cu ei, să nu spui nu dacă ţi se cere un cântec anume, să fii spontan şi simpatic. Şi să cânţi cu capul sus, cu privirea spre oameni, nu spre chitară.