Duşi de-acasă (ep. 5): Mahmud Bangkaru. Plaja eternei reîntoarceri.

Prima oară am venit în Aceh în 1990, iar la a doua vizită, în 1991, am ajuns în arhipelagul Pulau Bayak. M-am îndrăgostit de insulele astea. Când am revenit, mi-am cumpărat o canoe şi m-am plimbat din insulă în insulă. O perioadă lungă de vreme rea m-a ţintuit pe Palambak Besar. Nu mai aveam cum să plec. Am construit un bungalow împreună cu nişte localnici. Mai târziu au apărut încă trei lângă el. Un bătrân de pe insulă a făcut şi el ce-a văzut la mine, a construit bungalow-uri şi apoi m-a rugat să am grijă de ele. Într-un final am ajuns să conduc trei mici resorturi pe insulă.

Revelaţia

Auzisem despre ţestoase şi am reuşit să ajung pe insula Bangkaru în 1993. Nu eram conştient de calvarul prin care treceau aceste biete făpturi, chiar dacă ştiam că localnicii le iau ouăle şi le mănâncă. În 1994 am revenit pe insulă cu un grup de prieteni. Printre ei se afla şi o fată din Anglia, care mi-a spus că, din moment ce sunt aici, ar trebui să mă implic în protejarea ţestoaselor. La scurt timp l-am cunoscut şi pe Tachsis, un localnic de treabă care voia, la rândul lui, să facă ceva pentru ele. Am avut o revelaţie: nu pentru resorturi venisem în Pulau Banyak, ci pentru broaştele ţestoase!

Situaţia era foarte gravă. Deşi Coranul le interzicea oamenilor să mănânce carne de ţestoasă, oamenii omorau animalele şi le vindeau creştinilor din insulele vecine. Traficul cu ouă de broască ţestoasă era o practică firească, la fel şi pescuitul cu dinamită sau cianură. Reciful din jurul insulelor populate era complet distrus. Trebuia acţionat repede, ca să salvez ce se mai putea salva.

Am făcut un plan şi m-am dus cu el la regentul districtului. I-am explicat că ecoturismul ar fi o alternativă la distrugerea mediului  S-a bucurat să audă că există potenţial turistic în arhipelag dar nu s-a lăsat convins să facă ceva pentru a-i împiedica pe oameni să mai fure ouăle de ţestoasă din cuiburi, activitate care oricum era ilegală. Colectarea ouălor de pe Bangkaru era o sursă suplimentară de venit pentru membrii poliţiei, armatei şi guvernului local. Cum era să mă ajute să le iau pâinea de la gură?

Cu ajutorul unor cunoştinţe am reuşit să ajung mai sus, la guvernatorul provinciei Aceh. I-am arătat fotografii şi i-am vorbit despre potenţialul arhipelagului Banyak. A înţeles despre ce e vorba şi, la scurt timp după întâlnirea noastră, a declarat Pulau Banyak zonă protejată. Decizia a fost confirmată ulterior şi de Ministerul Mediului de la Jakarta. În ianuarie 1995 am devenit oficial cetăţean al provinciei Aceh, am trecut la Islam şi mi-am schimbat numele în Mahmud Bangkaru. A fost o alegere personală despre care aş prefera să nu mă întrebi mai multe.

Mahmud Bangkaru, inamicul public

Am încercat să preluăm insula Bangkaru ca să organizăm o staţie de cercetare acolo. Regentul nici n-a vrut să audă. A fost iarăşi nevoie de intervenţia Guvernatorului, care i-a făcut scandal.

Nu aveam niciun ban, nicio sursă de finanţare. M-am dus la Jakarta, unde ministrul Mediului a fost de acord să stea de vorbă cu mine. Nici el nu avea buget pentru aşa ceva,  însă mi-a dat 5 milioane de rupii din buzunarul propriu. Cam 1.500 de dolari la vremea respectivă. Ăştia au fost banii cu care am început activitatea de conservare. Primii membri ai echipei au fost doi localnici care, culmea, până atunci trăiseră din vânzarea ouălor de ţestoasă.

A fost o perioadă foarte dificilă, presărată cu certuri violente. Am avut parte chiar şi de o ameninţare cu moartea. Am fost acuzat că folosesc proiectul de protejare a ţestoaselor ca paravan pentru afaceri. Ca să dovedesc că nu-i adevărat a trebuit să cedez unor localnici bungalow-urile pe care le construisem cu multă greutate.

Doi olandezi, impresionaţi de povestea insulei, s-au apucat să strângă fonduri şi m-au ajutat cu ceva bani. Am mai primit o finanţare de la Jakarta. Din păcate chiar în acea perioadă a trebuit să plec din Aceh, pentru că Biroul de Imigrări şi Poliţia mă acuzau că muncesc ilegal. Eram sub protecţia guvernului civil, dar tot a trebuit să plec pentru o perioadă. M-am dus în Bali şi, aşteptând să se mai liniştească apele, am scris o carte despre Aceh.

Aproape învins

Când m-am întors am început să primim voluntari de la universităţile din Banda Aceh şi Medan. Aveam foarte, foarte puţini bani. Nici măcar echipament mai acătării nu ne puteam cumpăra. Unul dintre studenţi s-a îmbolnăvit de malarie, probabil pe fondul unei imunităţi scăzute. Din cauza semnalului radio prost, nu am putut chema ajutoare. Băiatul a rămas o vreme pe insulă până când a fost evacuat şi dus la un centru medical de pe costă. Din păcate a murit, iar noi am fost nevoiţi să închidem iar proiectul.

În 1997, am primit 25.000 de dolari de la Caltex Oil. În loc de 90 de milioane de rupii cât estimasem că avem nevoie, am primit 260 de milioane. Dar eram în perioada crizei financiare. Preţurile au crescut şi ele cu 100%, dar banii de la Caltex ne-au ajuns să supravieţuim 2 ani. Mai târziu am primit încă 25.000 de dolari de la Ambasada Olandei, care ni i-a oferit pentru proiecte socio-economice. I-am folosit pentru a-i sprijini pe localnici şi a-i atrage astfel de partea noastră.

În 1999, aproape că am fost deportat. M-au salvat scrisorile de recomandare din partea multor oameni importanţi (inclusiv guvernatorul provinciei), a asociaţiilor studenţeşti şi o petiţie semnată de o listă lungă de localnici din Pulau Banyak.

În 2000 situaţia s-a înrăutăţit din cauza conflictelor politice şi a luptelor dintre trupele de gherilă şi Armată. Era imposibil să mai facem ceva. Ne mai rămăseseră nişte bani din donaţia Ambasadei Olandei. I-am trimis înapoi. Eram dărâmat, epuizat psihic. M-am dat bătut şi am plecat din Aceh. Nu aveam cum altfel, a trebuit să o fac.

Norocul mi-a surâs din nou şi guvernatorul provinciei Sumatra de Nord mi-a oferit un contract pentru carte. Pe lângă contract, am primit şi o mică moştenire. În 2002, m-am mutat în Bali, gândindu-mă că nu mă voi mai întoarce niciodată în Aceh. Nu mai puteam să trăiesc într-un paradis ca Pulau Banyak şi să asist la nimicirea sa sistematică fără să pot face ceva. Bali era deja pierdut, nu mai trebuia să asist la actul distrugerii zi după zi.