Festivalul Poy Sang Long: Colindul Fiilor de Cristal.

Ziua 37+12
Kilometri parcurşi: 3700+2280
Localizare: Ban Sanga, provincia Mae Hong Son, Nord-Vestul Thailandei

La jumătatea drumului de întors din Ban Rak Thai, un balamuc monstru acoperi pârâitul Unirii. Opresc, mă dau jos şi intru în curtea de unde venea scandalul. 7 bărbaţi,  prea bătrâni pentru vârsta lor,  băteau cu furie dezmăţată în tobe şi gonguri gigantice.

Cele 40 de grade din atmosferă combinate cu cele tot pe-atâtea din sticlele de Hong Thong aruncate pe duşumea aduseseră creierii toboşarilor aproape de punctul de fierbere. Erau chercheliţi în ultimul hal. Intru în vorbă, prudent.

–  Ce e, dom’le, scandalul ăsta?
–  Festival, festival mare. Vrei nişte whisky?
–  Aici, acum?
–  Nu. La templu, peste trei zile. Acum repetiţie. Vrei nişte whisky?
–  Ce fel de festival?
–  Poy Sang Long. Băieţii din sat se călugăresc. Ia nişte whisky.

Din tot dialogul de mai sus, doar partea cu whisky-ul s-a întâmplat în realitate. Şi nu prin vorbe, ci prin gesturi. Bărbaţii nu vorbeau engleză. Am aflat despre festival de la un băieţel care trecea întâmplător prin faţa porţii şi tot întâmplător fusese la şcoală.

Festivalul Poy Sang Long – “Sărbătoarea Fiilor de Cristal” – se întâmplă doar în martie-aprilie şi doar în provincia Mae Hong Son. În oraş se terminase înainte de Songkran. Singurul, ultimul loc în care mai aveam ocazia să văd ceremonia era acest sat, Mae Sanga pe numele lui. A trebuit să stau trei zile suplimentare în MHS, dar nu mi-a părut rău. Am avut ce vedea.

Singurul lucru pe care băieţelul vorbitor de engleză n-a reuşit să mi-l explice a fost ora de începere a tărăşeniei. În limba thailandeză, orele se calculează după poziţia Soarelui. 4 dimineaţa e de fapt 10 a.m., adică 4 ore după răsărit. Şi tot aşa. Ca să nu ratez momentul unic şi irepetabil, m-am trezit la 6 şi am fugărit-o pe Unirea cu maximă viteză până în Mae Sanga.

Peste satul de munte plutea o ceaţă de sărbătoare. Localnicii umblau preocupaţi de colo-colo, cărând lăzi cu mâncare şi cutii frigorifice. La una din porţi, motorete multe, flori şi panglici colorate. Un bărbat care fuma sprijinind gardul mi-a făcut semn să intru şi să iau loc printre cei 20-30 de oameni care mâncau şi se cinsteau cu whisky sub un umbrar imens. Şapte castroane cu bunătăţi picante s-au materializat instantaneu sub ochii mei şi doar un milion de scuze şi rugăminţi le-a determinat pe gazdele mele subite să înlocuiască paharul de spirtoasă cu unul de Pepsi.

Undeva între 7 şi 14 ani, orice fecior de thailandez buddhist trebuie să petreacă o perioadă la templu. Este doar prima sa experienţă monahală, ce marchează trecerea de la copilărie la adolescenţă. După majorat, dacă nu trebuie să stea acasă şi să-şi ajute părinţii la treburi, va îmbrăca din nou roba portocalie pentru cel puţin trei luni. Ambele evenimente se lasă cu bucurie şi fast pentru părinţi. E o onoare să îţi călugăreşti copilul.

– He go to monks, he come back good boy, îmi explică un părinte.

Familia în care nimerisem avea nu unul, ci doi viitori good boys. Copiii picoteau într-un colţ al pavilionului, nederanjaţi de gălăgia monstruoasă din jurul lor. Tobele şi gongurile spărgeau în bucăţi liniştea bucolică a satului de munte. Bărbaţii, la fel de chercheliţi ca acum două zile, făceau cu rândul la instrumente. Repetiţia nu părea să-i fi ajutat în vreun fel. Fiecare bătea un ritm numai de el înţeles. Ceremonia urma să aibă loc la templu peste trei ceasuri. Am sărutat mâna pentru masă şi-am plecat să mă mai plimb.

La amiază, Ban Sanga se animase brusc. Străzile vibrau de sunet şi culoare. Lumea se adunase deja la templu. Băieţeii, vreo 15 la număr, machiaţi şi îmbrăcaţi ca nişte personaje de film istoric, îngenunchiaseră în faţa statuii lui Buddha şi ascultau poveţele călugărului-şef (ca să nu îi spun stareţ). Tăticii şedeau aliniaţi pe margine, privind ritualul cu emoţie şi mândrie. Parcă eram la o serbare de sfârşit de an unde toţi copiii primesc coroniţe.

După rugăciuni şi poveţe, puştanii au pornit prin sat, din casă în casă. Nu pe jos, ci căraţi în spate. Aşa cere tradiţia. Copiii trebuie să fie perfect curaţi înainte de experienţa monahală. De aceea, nu au voie să atingă pământul murdar, ca să nu se ia colbul pe picioarele lor. Pe vremuri, băieţii colindau satul călare pe cai sau elefanţi. Astăzi sunt preferaţi taţii, fraţii mai mari, unchii sau românii. Da, mi s-a făcut onoarea.

Caravana a oprit la fiecare casă din sat. Prinţişorii descălicau elegant, se înşirau în sufrageria oamenilor şi le urau acestora prosperitate, noroc şi viaţă lungă. La plecare, gazdele donau mici sume de bani, pe care reprezentantul templului le trecea ordonat în registru. Un colind în plină vară.

Copiii s-au întors la căşile lor abia la apus. Petrecerea a durat trei zile şi trei nopţi. În tot acest răstimp, Fiii de Cristal nu au atins pământul.

Ceea ce nu se poate spune despre mine şi Unirea.

Foto şi video: Brăduţ Florescu, Elena Stanciu, aprilie 2011.