Sumatra Tsunami Cafe (Ep. 9) – Gunung Leuser. Transmitem in direct din Cartea Junglei

Din paginile acestei cărți de colorat nu putea lipsi imaginea eroului principal, a copilului pădurii, a celui care a viețuit alături de arbori și fiare sălbatice. Era acolo, la câțiva pași în spatele meu, gata să ma invite la micul dejun și la o plimbare prin lumea lui verde și vie.

Acum 42 de ani, când Johan vedea lumina soarelui pentru prima dată, în Ketambe nu se finalizase încă proiectul evoluționist. Oamenii trăiau în mijlocul și prin mijlocirea junglei, pe care o respectau până la idolatrizare. Jungla era cea care dădea viață și cea care o lua înapoi. Jungla oferea toate răspunsurile celor care știau s-o întrebe. Pe vremea aceea, ca să tai un copac trebuia să-i ceri iertare în genunchi o săptămână întreagă înainte să pui mâna pe topor. Azi ai nevoie doar de o autorizație, de niște bănuți strecurați în buzunarul cui trebuie sau de ceva mai mult tupeu.

Johan a copilărit ca un pui de animal, hoinărind toată ziua prin pădure, fugărindu-se cu maimuțele, traversând Alas-ul călare pe trunchiuri de copaci, învățând poveștile și tainele naturii. La vârsta adolescenței, Johan s-a trezit că știe mai mult despre junglă decât despre oameni. A fost de două ori campion de river rafting al Indoneziei și căpitan al echipei naționale. Timp de 10 ani, a muncit pentru WWF (World Wide Fund for Nature), cu carnetul de observații într-o mână și cu maceta în cealaltă. S-a căsătorit cu Asmaini și, când au început să apară copiii, Johan a renunțat la slujbă, a ridicat două bungalow-uri și s-a apucat de eco-turism. S-a așezat, ca să spun așa, dacă poți numi „așezat” un om care conduce expediții de 10-12 zile până la vârful Leuser și înapoi.

Cei 42 de ani trăiți în junglă sau la marginea ei i-au modelat lui Johan nu doar mintea, ci și aspectul fizic. Ochi strălucitori și atenți, păr negru și des ca o blană, mișcări agile și elegante, gazda mea părea rodul unei încrucișări imposibile între om și panteră. Mi-am luat rucsacul în spate și am pornit pe urmele panterei prin pădurea ecuatorială.

Cum să vezi un Orangutan

În limba indoneziană, Orangutan înseamnă “Omul pădurii” (de la “Orang” = om și “Hutan” = pădure). Acum mai multe zeci de mii de ani, orangutanii populau întreaga Asie, din Java până în codrii Chinei. O catastrofă naturală a făcut ca astăzi să-i mai găsim doar pe mici arii din Sumatra și Borneo. Catastrofa are două mâini, două picioare și o drujbă.

Orangutanul este singura primată mare din Asia. Celelalte trei – gorila, chimpanzeul și bonobo – împărtășesc o soartă la fel de amară pe continentul african. Dintre toate  4, orangutanul ne este ruda cea mai îndepărtată, cu o similaritate genetică de „doar” 97%. Reține procentajul: se estimează că, dacă ritmul actual de distrugere a ecosistemelor se va menține, 97% din populația de orangutani sumatrani va dispărea în următoarea jumătate de veac. Trăiască biodieseul și uleiul de palmier!

Cei care vor să-și adauge “am văzut Orangutan” pe lista de cuceriri nu trebuie să bată tot drumul până la Ketambe și să-și rupă picioarele prin junglă. Sanctuarele de la Sepilok (Borneo, Malaezia) sau Bukit Lawang (în nordul Parcului Național Gunung Leuser) le oferă vizitatorilor ocazia de a se apropia la doar câțiva metri de animale, atunci când acestea sunt hrănite de rangeri. Orangutanii din aceste sanctuare, salvați din mâna vânătorilor sau a traficanților de animale, sunt azilanți care depind de ajutorul omului. Să vezi un Orangutan in-the-wild, asta e o altă mâncare de pește.

La fel ca în cazul fericirii, esența nu e Orangutanul însuși, ci drumul spre el. Căutarea acestui animal magic e doar un pretext pentru a te afunda în lumea misterioasă a pădurii ecuatoriale, un prilej pentru a asculta, a citi și a încerca să înțelegi miile de semne pe care natura ți le transmite la fiecare pas afundat în litiera groasă și moale. Cu siguranță, Johan înțelegea limbajul pădurii mult mai bine decât mine pentru că, după nici o oră de mers, ochii lui au cules din desiș o imagine care mie-mi scăpase. S-a așezat pe vine, a dus binoclul la ochi și mi-a făcut semn să nu scot un sunet.

Pe acoperișul verde al pădurii, o femelă orangutan își scosese puiul la masă. Sunetul crengilor rupte răsuna sec în liniștea vie a junglei. Mâinile mamei culegeau leneș fructele coapte, în timp ce unul din picioare îl ancora permanent pe micuțul dornic de zbenguială. Deși abia îi vedeam, obturați de frunze și de contre-jour, la 30-40 de metri distanță de noi, prezența acestor făpturi ireale făcea aerul să vibreze a miracol. Stăteam în fund ca proștii, și eu și Johan, ne uitam și nu scoteam o vorbă. Nu era nimic de spus.