Sumatra Tsunami Cafe (Ep. 9) – Gunung Leuser. Transmitem in direct din Cartea Junglei

Abia după o oră, când mama și puiul dispăruseră complet în înaltul pădurii, ne-am ridicat și am plecat mai departe oftând. Atent la orice mișcare, ca un animal de pradă, Johan mă făcea atent din când în când la strigătul gibonului, la lătratul ursului de cocotier sau la fâlfâitul sonor al aripilor unei păsări rinocer. Am oprit să ne odihnim la poalele unui arbore uriaș, pe care abia îl puteam cuprinde cu privirea, d’apăi cu brațele.

–    Ăsta trebuie să fie tatăl tuturor arborilor. Câți ani crezi că are?
–    4-500 de ani. Dar nu e chiar așa bătrân. La două zile de mers e unul de două mii de ani.

Un copac contemporan cu Mihai Viteazul și un altul născut pe vremea când Traian cucerea Dacia. Ce fel de om trebuie să fii ca să-ți înfigi barda în așa ceva?

Tigrul îți dă aaaaaripi

Căldura, umiditatea insuportabilă și cele 15 kilograme din rucsac mă copleșiseră de tot. Litiera pădurii era groasă de un metru, la fiecare pas mă scufundam în ea ca în zăpadă. Pe drumul de întoarcere abia îmi mai târam picioarele. Mai aveam cel puțin două ore de mers, când am simțit un miros ciudat.

–    Johan, ce miroase așa?

Omul-panteră a mijit nările, a ciulit urechile și a scanat îngrijorat împrejurimile. Nu-mi plăcea deloc privirea lui.

–    Brad, dă-mi maceta din rucsac. Hai să mergem un pic mai repede. Şi uită-te în spate din când în când.
–    De ce?
–    Poate vezi ceva…faună.

Cuvintele lui Johan au avut efectul a 10 cutii de Red Bull. Rucsacul devenise ușor ca un fulg, fiorii reci compensau căldura, picioarele mele nu mai atingeau pământul. Am zburdat ca un căprior, aruncând priviri dese în calea eventualei “faune”, așa cum Făt Frumos azvârlea perii în calea Zmeului. Gâfâind, am ajuns la marginea pădurii și ne-am aprins câte o țigară.

–    Johan, ce truc a mai fost și ăsta? Dacă ai încercat să mă faci să merg mai repede, ai reușit.
–    N-a fost niciun truc. Nu fac glume de-astea.
–    Dar ce-a fost?
–    Un tigru. Era un tigru pe-acolo.
–    De unde știi?
–    De obicei, zona aia e plină de maimuțe și de păsări. Când am trecut noi era extrem de liniște, ai observat? Animalele fug când simt apropierea unui tigru.
–    Are legătură cu mirosul pe care l-am simțit?
–    Da. Mirosea a pipi de tigru. Cred că-și pregătea terenul pentru vânătoare.

Tigrii sunt lenți. N-o să-i vezi fugărind animale prin pădure. Ar fi și greu pentru că, la talia lor, s-ar izbi de toți copacii. Compensează prin agilitate și inteligență tactică, după cum am să explic mai jos.

După ce dibuiește vânatul, tigrul face un ocol larg, pentru a nu fi simțit, însemnează cu urină zona de la baza pantei și, ocolind din nou, urcă în vârful dealului și așteaptă. Victima – de obicei mistreț – dă cu nasul de mirosul prădătorului și o zbughește panicată în susul pantei. În momentul în care-a ajuns și zice c-a scăpat, haț!, felina de 130 de kilograme îi sare în ceafă și o ucide într-o clipă.

–    Bine că nu ne-a dibuit. Oricum, puteai să-l ataci cu maceta.
–    Ha. E imposibil să ataci un tigru, pentru că nu ai cum să-l vezi. El atacă întotdeauna primul. Nu mai apuci să ripostezi.
–    Şi maceta?
–    Îmi făceam și eu curaj…

Mai puțin de 500 de tigri mai există azi pe suprafața de 473.000 de kilometri pătrați a Sumatrei. Un exemplar la o sută de mii de hectare. În condițiile astea, cum ai califica întâlnirea față în față cu un tigru: ghinion curat sau noroc chior?

În episodul viitor: despre vraciul din Ketambe și leacurile sale naturale împotriva malariei și a mușcăturii de cobră.

(va urma)

Toate episoadele foiletonului pot fi citite aici.