Huay Sua Thao. Satul Gâturilor Lungi de atâta dor.

Ziua 37+6
Kilometri parcurşi: 3700 + 1980
Localizare: Satul Huay Sua Thao, Provincia Mae Hong Son
Echipaj: Brăduţ Florescu şi Mihai Preda.

Şoseaua e singura linie cenuşie într-un peisaj extrem de colorat. Verdele pădurii străluceşte atât de tare încât mă văd obligat să-mi pun ochelarii de soare. Fluturi galbeni şi albaştri ţâşnesc din tufe şi se iau la întrecere cu Unirea pentru câteva zeci de metri.

Indicatorul mă avertizează că e posibil să dau de elefanţi. Încetinesc. Fluturii mă depăşesc, şi se împrăştie ca o cortină, dezvelind silueta unui elefant adolescent ce molfăie frunze de banan pe marginea drumului. Încetinesc din nou, la sugestia unui alt indicator: “Slow Down, School Area”. Un pârâiaş curge peste şosea. Îl traversez în trombă, stropindu-l pe Mihai de sus şi până jos. Ce să-ţi fac, Mihai, aşa e de Songkran.

Long Necks, Gâturi Lungi, Kayan

Am ajuns în satul Huay Sua Thao, marcat pe hartă ca “long neck village”. Opresc, plătesc contribuţia de 250 THB la bunăstarea aşezării şi mă strecor în sat. Mă uit doar înainte, ca să nu cad în capcana superbului artizanat expus de-a lungul aleii înguste.

Cartierul Gâturilor Lungi e aşezat în spatele satului thailandez, pe celălalt mal al pârâului. Apărătorii drepturilor omului l-ar cataloga drept human zoo sau touristic getto. Personal, aş adopta o atitudine ceva mai nuanţată.

Kayan Lahwi sunt acea ramură a etniei Karren în care există tradiţia alungirii gâturilor femeilor prin folosirea unor coliere metalice. Originea acestui obicei e încă subiect de dezbateri. După unii autori, femeile îşi deformau gâturile ca să devină neatractive pentru inamici şi, astfel, să scape de sclavie. Alţi autori susţin că, dimpotrivă, un gât lung e un semn de extremă feminitate, care le face mai dezirabile pe femeile-girafă (supranume utilizat dezinvolt în pliantele tour operatorilor din nordul Thailandei).

Situaţia acestor oameni e la fel de neclară. Fugiţi din învecinata Burmă la sfârşitul secolului XX, etnicii Kayan au primit statut de refugiaţi politic şi o bucată de pământ pe care să trăiască. Nu au nici cetăţenie thailandeză şi nici drept de muncă. Singura sursă de venit sunt turiştii atraşi de exotismul accesibil al femeilor cu gâtul lung. Şi Huay Sua Thao a fost înfiinţat în 1995 tocmai pentru a le uşura vizitatorilor accesul la etnicii Kayan. Satul se află la numai 7 kilometri de Mae Hong Son, la capătul unei şosele impecabile.

Fiecare căsuţă din Huay Sua Thao e în acelaşi timp spaţiu de locuit, muzeu, atelier meşteşugăresc, magazin şi scenă. Din mâinile gâturilor lungi se nasc ţesături şi bijuterii senzaţionale, cu care turiştii se pot împodobi pentru câţiva gologani, oferind în acelaşi timp sătenilor o mână de orez în plus.

Ce le lipseşte chitarelor japoneze

Văzând că sfidez toată argintăria de pe taraba ei şi că mă concentrez pe CD-ul „The Sound of Kayan Land”, negustoreasa pune mâna pe chitară şi execută o strofă şi un refren. Chipul tinerei îmi pare cunoscut de undeva. Dar e imposibil să ne fi întâlnit la vreun festival de publicitate. A, da, acum îmi dau seama: e femeia de pe coperta CD-ului.

– E albumul tău? Tu eşti Ma-Tiang?
– Da, eu. Sunt cântece tradiţionale Kayan cântate de mine. 5 melodii cu chitara asta modernă şi alte 5 cu o chitară artizanală.
– Pot s-o văd?
– E veche şi stricată, domnule. N-o mai folosesc.
– Totuşi.

Ma-Tiang scoate de sub rogojini o lăută butucănoasă şi cenuşie, grea cât un frigider Fram. Surprinzător, chitara nu are gâtul exagerat de lung. Îi lipsesc patru chei şi tot atâtea coarde, praful i s-a adunat în fiecare crăpătură, dar e groaznic de frumoasă. Câte cântece o fi ştiind această bătrână bucată de lemn? Aş lua-o cu mine, să aibă şi Dream a mea un maestru. Chitarele japoneze sunt uşoare, ieftine şi sună bine, dar le lipseşte tristeţea.

Ma-Tiang îmi dictează acordurile piesei. Un Sol, un Re, un Do, plus ceva joacă pe coarde.

Fata ştie notele, nu cântă după ureche. Cânt la schimb un Led Zeppelin, cumpăr CD-ul şi îi cer artistei un autograf. Se fâstâceşte, o bănuiesc de modestie extremă, dar explicaţia e alta.

–  Sorry but we, Burma people, don’t go to school.

Gâturi lungite de dor

De la Mae Hong Son până la graniţa burmeză faci două ore cu o barcă înceată. Dorul de casă al refugiaţilor Kayan Lahwi, cu atât mai sfâşietor cu cât casa e aşa aproape, se varsă în cântece. Două tarabe mai încolo, o altă femeie îşi promovează CD-ul, întâmpinându-mă cu acorduri fine. O cheamă Ma Play (nume predestinat). De data asta, titlurile de pe copertă sunt transcrise în alfabet comestibil: “Tears Forever”, “Don’t cry”, „Kayan Tribe”, „One day we will return”.

Urc pe colina din spatele satului, unde o bisericuţă mică şi sărmană veghează asupra credincioşilor. Dincolo de biserică nu mai e nimic. Doar munţi şi pădure până dincolo de graniţă. O jantă ruginită de maşină îi ţine loc de clopot. La intrare scrie în limba engleză „Sacred Heart of Jesus”.

În timp ce 67 de milioane de thailandezi cu cetăţenie sărbătoresc voios Anul Nou buddhist, 150 de Gâturi Lungi se întind către Lumina Paştilor.

Notă: Mihai Preda este al doilea pasager al campaniei “Thailander 2 – Trei roţi pentru o viaţă”, dedicată strângerii de fonduri pentru exploratorul român Alin Totorean. Dacă vrei să fii parte din următoarea poveste, înscrie-te printr-o mică donaţie. Ai toate detaliile aici.