Imediat, durează. Sau cum să trăiești două vieți întruna.

Nota lui Brad. În primăvara lui 2012 Ioan Dan Niculescu povestea cum s-a simțit prima lui jumătate de an sabatic în Asia. Articolul a avut un succes imens. Acum, în 2014 Ioan și Roxana au adunat deja multe mile de navetă anuală între Iașiul natal și Koh Phangan-ul adoptiv, au trăit multe și au învățat multe. Hai să vedem cum un timp și o insulă pot schimba inima unor oameni.

Text și fotografii de Ioan Dan Niculescu, 23 mai 2013, Koh Phangan, Thailanda.

“Imediat durează” sau cum să trăiești două vieți întruna.

” – Ce e asta, Murgule? îl întreabă fermecat Făt-Frumos.
– Este o pană din coada Păsării Măiastre!
– Cât e de frumoasă…am să o iau cu mine, să-mi poarte noroc și să-mi dea lumină!
– Ia-o, îi răspunde calul, și are să-ți pară rău toată viața!

Învățat din episoadele anterioare să-și asculte armăsarul, Făt-Frumos se sperie:

– Ah, nu! Am să o las aici dacă așa stau lucrurile!
– Las-o aici și are să-ți pară rău toată viața!”

Întoarcerea prin beznă.

Plecarea de pe insulă. A treia, dar cu siguranță ultima din anul acesta. Cel mai mare proiect al anului, pe care avusesem șansa (sau nu!) să îl lucrez din mijlocul Golfului Siamez, fusese predat cu abia 48 de ore în urmă. În speranța unei săptămâni întregi de lenevit pe plajă, la nisip, fără deadlines, mail sau telefon, prelungisem șederea cât se putuse de mult și tot nu-mi ieșise pasiența. Așa se întâmplă când vinzi creație, uneori îi faci cu ochiul lui Prometeu…

De doi ani încoace nu-mi mai permiteam să mă joc de-a sabaticul, iar anul ăsta chiar fusese cu proiecte serioase. Schimbasem deja de două ori data zborului spre România, renegociasem de trei ori chiria mansardei înconjurate de mare și cer, spusese(ră)m de suficiente ori rămas bun de la oameni dragi. De ce să mă alint, îmi intraseră binișor sub unghii până și așchiile de pe fundul cufărului în timp ce scormoneam după bani albi. Sosise momentul neașteptat.

Avizi după orice secundă rămasă între palmieri, am ales să plec cât mai târziu, cu celebrul nightboat, abuzând până și de ultima zi rămasă și alegând să părăsesc insula ca pe o ibovnică, în răscruce de noapte, măcar să n-o văd iar înecându-se la orizont cu fața aia a ei…

“Parcă ce mai făceam o după-amiază în Bangkok? Mall-uri nu avem la Iași?!”

Tăiasem așadar de pe listă și restaurantul ăla șmecher japonez și designerii ăia tari cu boutique în Siam Paragon și celebrul sky bar cocoțat între nori.

Să fim foarte clar înțeleși: știam mai sigur decât orice altceva că este o despărțire temporară. De trei ani deja făceam rocada Europa-Asia, fentând zăpada și urmărind soarele pe după Pământ, precum Oache al lui Goppo pe genericul Mariei Mirabela, filmul emblematic din cealaltă copilărie, cea oficială…Sub cerul ca umbrela / Alături de prieteni / Ce bine, ce bine, ce bine-i / Să trăiești… Nțț, iar încep, gata cu melancolia! Mi-o da ea mama și Marie și Mirabelă dacă mai sun o dată să-i spun că, după Mărțișor și Paște, mai întârzii și la masa de ziua mea!

Jocul oglinzii.

Am strâns din dinți, am dat cu capul de pragul prea jos al intrării pe nightboat și mi-am ocupat locul cel bun pe una dintre saltele ce tapetează podeaua ambarcațiunii. Fără țigări melancolice pe punte, fără priviri inutile în noapte, fără povești despre săptămâna trecută. Insula va fi aici și la anul, când am să revin la vindecat răni noi din partea cealaltă.

Am adormit neașteptat de repede și se pare că neașteptat de profund. Pentru că a urmat o gaură neagră după care mă trezec…în spital! Dar ce fel de spital mai e și ăsta? Sunt întins într-un pat, în mijlocul unui ocean de paturi. Cum am ajuns și ce caut eu aici? Ce s-a întâmplat?! Mă ridic cumva într-un cot  și-mi caut răspunsul din priviri panicate…de jur împrejurul meu, oameni mutilați se zbat de durere și gem în spasme. Nu am văzut așa ceva nici măcar în filme….Jesus!

Cel din dreapta mea nu are un braț, i-a fost amputat. Ba nu, smuls! Sângerează ca naiba. Mă întorc în stânga și sunt întâmpinat de o priveliște și mai înfiorătoare: nenorocitul a fost secționat, de viu, în două, pe verticală! I se văd toate organele ca într-o planșă de anatomie extraordinar de explicită. Ficat, intestine, stomac, inima care pulsează….îmi vine să vomit!

Realizez apoi că nu sunt într-un spital ci într-un loc în care se fac experimente pe oameni. Moment în care aud pași, ecou distinct pe podelele de gresie albă și îmi dau seama imediat că nu e a bună. Ceva îmi spune că vin să-și aleagă următoarea victimă dintre noi. Închid repede ochii, de frică, îmi țin respirația și mă prefac mort sau leșinat sau adormit; orice numai să-i păcălesc, să nu ies în evidență, să-i fac să treacă de mine.

Pașii se apropie însă tot mai mult și mai mult și-mi dau seama că ei sunt mai mulți. Timpul se dilată, simt un fior rece și transpirația din palme și nu respir, nu mișc, stau mic de tot în mine și mă rog să nu mă ia în sala de experimente…întâi e liniște, apoi aud țipete și ele se estompează foarte încet, pe măsură ce pașii se depărtează…

Sar din pat, spre stânga, cu toată puterea pe care o ZBANG!!! intru dureros, direct în peretele cu oglindă, cu atâta forță încât ricoșez fix înapoi în pat. O fracțiune de secundă sunt disperat, pentru că îmi dau seama că nici acolo nu este vreo ieșire.

În momentul imediat următor însă mă cutremur de groază și inima îmi stă, când realizez că patul meu este ultimul dinspre perete, că în stânga mea nu este de fapt nimeni și că nenorocitul secționat în două pe care l-am văzut acolo era reflecția mea în oglindă. Fusese mult prea târziu și inutil totul, încă din prima secundă.

Primele torțe.

Mă trezesc, leaorcă, pe nightboat, cu acest sentiment de nedescris. O panică amestecată cu deznădejdea realizării ireversibilului, senzație cleioasă pe care o mai gustasem de foarte puține ori în viață.

Roxana mă întreabă din penumbră dacă e totul ok, m-am zbătut în somn. Care ok, nici un ok, nu vreau să vorbesc cu ea, nu am de vorbit cu nimeni, sunt ca un copil supărat aiurea pe ghinion. Ar trebui să mă bucur că a fost doar un coșmar, dar sentimentul este atât de puternic încât rămân marcat și nu mai scot nici o vorbă până în Surat Thani.

Aș vrea să pot să-i povestesc visul imediat, ca să nu-l uit, dar realizez că a fost atât de mare și intens încât nu am să-l uit prea curând….

Dovadă că ți-l descriu în detaliu, zâmbind, un an mai târziu. Tot de pe insulă. De atunci am repetat ciclul, am fost acasă, am făcut toate cele de cuviință, m-am întors în Asia, am mai vizitat, am mai musafirit, am mai trăit. Dar din noaptea aia am știut că depășisem limita în joaca mea de-a Robinson. Până să fi coborât de pe barcă în dimineața următoare realizasem că jumătate din mine chiar rămăsese pe o insulă din mijlocul mării, fie că-mi plăcea ideea sau nu.

Aș vrea să mă pot lăuda că visul meu fantastic este o plăsmuire conștientă a imaginației mele de designer. Dar îți jur că nu este. Chiar așa mi-a arătat subconștientul ce aveam eu nevoie să înțeleg atunci.  Ca o ironie, după ani de zile în care îmi susținusem teoria asupra vieții privite ca un joc de măști și oglinzi: nu iubești niciodată pe cel de lângă tine, te îndrăgostești de imaginea ta reflectată în ochii lui.

Ce te faci însă când imaginea ta se reflectă direct în ochii tăi și se împarte la doi? Am să reușesc oare să mă îndrăgostesc de jumătatea reflectată în vis? Deîndată ce am acceptat că și inima, și stomacul și ficatul sunt tot ale mele, am reușit. Și am înțeles că nu e rușine să le ai, oricât de respingător ți se înfățișează. Și mai ales că trebuie să ai grijă de ele. Nu pleca la drum cu stomacul gol, nu te-ntoarce fără inima plină! Cu ficatul știm toți cum stă treaba!

Free your mind and your ass will follow.

Nu vreau să-mi închei povestea într-o notă dramatică. Viața pe două continente este absolut fantastică, după cum îți mărturiseam și acum doi ani…este o ecuație cu trei necunoscute în care ți se arată lucruri mai greu de observat alminteri. Și consider că merită în continuare toate eforturile pe care trebuie să le fac în direcția asta. Impactul cu oglinzile nu este mereu dureros și niciodată degeaba. Din fiecare învăț câte ceva.

Am învățat să fiu musafir oriunde mă duc. Uneori îmi iese chiar și la Iași.

Am învățat că viața nu te ia în serios niciodată, motiv pentru care e bine să încerci să-i întorci complimentul de fiecare data când tot ea îți oferă ocazia.

Am învățat că nu există coincidențe și accidente și că motivul ți se va revela exact la momentul potrivit și nici o secundă mai devreme.

Am învățat că nu există bine universal, așa cum nu există nici rău universal. Sunt noțiuni exclusiv subiective, dictate de cutume, interese, momente și oameni. Încerc totuși să nu provoc conștient suferință și să nu ratez ocazia de a naște zâmbete.

Am învățat că timpul nostru ca și musafiri pe planetă este extrem de scurt și da, chiar se termină câte un pic cu fiecare secundă. Încerc să nu le număr, încerc să nu le irosesc.

Am învățat că tot timpul ăsta trece în timp ce ne dorim să treacă. Zece zile până la salariu, două luni până la Crăciun, șase până pleci în vacanță, 8 ani până termini creditul…”Doamne, când au trecut 36 ?!”

Am învățat că până nu ceri nu ți se dă. Și după ce ți se dă ai mereu de plătit un preț. De cele mai multe ori ți se pare prea mare, dar nu este, ar fi primul lucru nedrept de pe lumea asta.

Am învățat, mai greu, până și parola de la WiFi, o stiu pe de rost: 66250112.

Am învățat, în sfârșit, că mai am foarte multe de învățat, dar că nu le pot grăbi. Nici nu e cazul. Știu că le pot afla și acasă la fel de bine. Dar momentan am nevoie de pașaport și țări în care totul se întâmplă fix pe dos ca acasă. În oglindă.

O viață dublă.

Mă perfecționez așadar în arta de a trăi cu două personalități distincte, sperând să nu fiu etichetat ca și caz patologic între timp. E relativ simplu. Urmez reguli. Nu-mi prea port fustele thailandeze în România; răspunsul la întrebarea “Aoleu, ai trecut la vegetarieni?” îmi fură prea mult timp.

Nu port mașină în Thailanda, a circula altfel decât 70% dintre oamenii din trafic are fix același efect. Nu zâmbesc degeaba printre români, nu mă grăbesc ca un farang printre thailandezi. Locuri și societăți diferite funcționează după reguli și modele diferite iar eu, cel din România nu aș da randament dincoace. Și, bineînțeles, nici invers.

Așa că unul dintre mine doi cumpără ceasuri scumpe și visează plaje, celălalt are ceas și pe Nokia dar  muncește și câte 16 ore pe zi ca să compenseze fusul orar. Unul e prea ocupat ca să-și viziteze părinții, celălalt se usucă de dorul lor. Unul oferă bonusuri de Crăciun, celălalt a suferit ca un câine când și-a pierdut un șlap. Unul claxonează a nedreptate în trafic când boul ăla doarme în intersecție, celălalt zâmbește a aventură când i se strică scuterul în mijlocul junglei.

Unul taxează cu TVA ora de consultanță, celălalt este dispus să câștige o zi întreagă de zâmbet, împrietenind insula cu elvețianul cunoscut cu 10 minute înainte. Unul construiește cu cap viitorul pe fundații solide, celălalt se încrede cu toată inima că vântul îi va pune ordine în trecut. Unul ține caiete cu socoteli complicate, celălalt nu a mai dat save prezentului document de mai bine de o oră….

Și  de când am realizat că ei nu pot exista unul fără altul, am încetat să-i mai pun, pe rând, la colț. Pentru că au dreptate amândoi.

P.S: Să nu-ți închipui că ți-aș fi scris cele de mai sus din Europa. De acolo scriind, ți-aș fi dat rețeta verificată și updatată cu strategii, idei și planuri, probleme și soluții, hărți și cifre. Dar rețeta este doar mijlocul. Scopul este, a fost și va fi mereu aici. Ți-o spun cu mana pe inimă.

Mai multe articole despre viața dublă a lui Ioan Dan Niculescu și a Roxanei Jora poți citi pe blogul Imediat Durează.