Los Roques, Venezuela. Sonaţii din Caraibe.

Notă: Am modificat câteva nume şi toponime. O să înţelegi imediat de ce.

Dintre cei opt locuitori ai insulei Masqui, doar opt se urăsc între ei.

Anita îl urăşte pe Miguel din cauza căruia a renunţat la jobul în Germania şi s-a făcut casnică şi mamă în Caraibele Venezuelei. Îl urăşte pentru că n-o respectă, pentru că porneşte barca în mijlocul nopţii şi pleacă te miri unde, pentru că nu vede deloc de copil, pentru că bea şi fumează iarbă toată ziua. Şi pentru că, deşi e cu un cap mai mic decât ea, uneori o mai plesneşte, nesimţitul.

Miguel îl urăşte pe frate-său, Felipe, că e mai tânăr, mai arătos şi fără nevastă pe cap. Felipe o urăşte pe Karen, fosta lui soţie, care l-a părăsit şi s-a cărat în Anglia mă-sii. Acritura nu trimite un ban, se plânge Felipe. “Dacă nu pentru mine, măcar pentru ăsta mic, Eduardo, rodul iubirii noastre. “

Năravurile adolescentului Eduardo mărturisesc fără echivoc despre resorturile intime ale căsniciei care l-a produs. Toată ziua e cu ochii numai după turiste, parale şi trăscău şi, dacă leneşul de taică-său nu i-ar da non-stop de muncă, poate şi-ar găsi şi el o englezoaică şi-ar fugi cu ea în Germania. Eduardo îl urăşte pe Felipe, aşa cum îl urăşte şi pe micuţul Andreas, verişorul lui, căruia toată familia îi mănâncă din palmă. Ce papară i-ar mai trage puţoiului…

Andreas, blond ca maică-sa şi buzat ca taică-său, urăşte crabii, peştii, păsările şi toate celelalte necuvântătoare ce populează insuliţa. Micuţul nu scapă nicio ocazie s-o chinuiască pe bătrâna şi bolnava căţea Chula, aruncându-i nisip în ochii deja orbi.

În spatele barăcii lui Felipe, absenta Karen şi-a construit o casă proprietate personală, în care doarme la trei ani odată, atunci când vine să-şi vadă fostul soţ şi fostul copil. Cum englezoaica n-are încredere în cei doi bărbaţi ai vieţii ei, de casă vede Carlos, zis şi “Grasul”, un uriaş cu suflet de copil şi minte pe măsură.

Grasul îi urăşte pe Felipe şi pe Miguel deopotrivă, păstrând resturile de ură pentru nevestele şi copiii lor. Carlos îi descrie pe cei doi fraţi printr-un singur cuvânt: tâlharicurvaribeţiviordinari. Miguel şi Felipe, în faţa măscării, îşi unesc glasurile într-unul singur pentru a-i da replica: Grasul e retardat. Şi, deşi nu-mi place să recunosc, toţi trei au dreptăţile lor.

La 100 de metri mai jos pe plajă locuieşte pescarul Juan împreună cu soţia sa, Marta. Juan şi Marta ţin cel mai bun restaurant de pe insulă, cel mai prost restaurant de pe insulă şi singurul restaurant de pe insulă.

Miguel nu serveşte băuturi, însă are ciudă pe barul lui Felipe. Felipe, la rândul lui, îl urăşte pe Miguel pentru că oferă cazare turiştilor. Aşa cum îi urăşte şi pe Juan şi Marta că gătesc pentru turişti, lucru care i-ar fi şi lui la îndemână dacă n-ar fi atât de leneş. În fine, pescarul şi soţia nu-i mai salută pe cei doi fraţi de când au aflat că aceştia ţin calea muşteriilor ca să le spună: “Nu mâncaţi la ei, vând peşte stricat!”

Schimbarea la fată.

În această atmosferă familiară de sat oltenesc am picat noi, doi tineri naivi în căutarea paradisului pierdut. Am ales cazarea lui Miguel pentru că era cea mai ieftină din tot arhipelagul: doar 80 de euro pe zi pentru un cort, trei peşti prăjiţi şi 10 litri de apă dulce pentru spălat. În Los Roques nu există izvoare. Apa se cumpăra de la staţia de desalinizare construită de nişte israelieni cu fler pentru afaceri.

Eram singurii oaspeţi ai insulei. Iar exaltarea lui Miguel, Felipe şi Carlos sugera că cei trei nu mai văzuseră demult o faţă nouă. Sau mai exact, o fată nouă.

Între 1979 şi 2009, titlul de Miss Univers a revenit Venezuelei de şase ori, dar gurile rele spun că trofeele li s-ar fi cuvenit în mai mare măsură chirurgilor plasticieni decât concurentelor. Venezueleanca medie are o piele de culoarea ţiţeiului, un posterior cât o plaformă de foraj, graţia unei cisterne şi greutatea unui baril. Suprapusă acestui fundal, apariţia suplă şi blondă a Crinei a întors insula cu fundul în sus. Înainte să ne scoatem sandalele, pe Masqui se născuseră noi şi complexe sentimente: Miguel, Felipe şi Carlos mă urau pe mine, Anita o ura pe Crina, iar Juan şi Marta, se înţelege, ne urau şi pe noi, şi pe gazdele noastre, mânca-ne-ar peştii.

Limba engleză în patru cuvinte simple.

Miguel era convins că vorbeşte engleza. De fapt, tot ce ştia să spună în limba lui Milton era: „My friend, tomorrow morning”. Apoi exprima în spaniolă o idee care n-avea nicio legătură cu ziua de mâine. Miguel credea că cele 4 cuvinte puse la începutul propoziţiei au puterea magică de a transforma spaniola în engleză.

– My friend, tomorrow morning…şi ziceţi, sunteţi căsătoriţi sau doar aşa…?

– My friend, tomorrow morning… şi nevastă-mea a fost frumoasă când am luat-o, da’ s-a îngrăşat ca o vacă.(“Miguel, puta madre!” răsună din bucătărie) Hăhă, m-a auzit.

– My friend, tomorrow morning…în seara asta trebuie să plec undeva.

Din trupul masiv al lui Carlos ieşea un glas ca o vuvuzelă. “Grasul” nu stăpânea magia de a transforma orice limbă în engleză, dar asta nu-l împiedica să ne caute tovărăşia şi conversaţia. Deîndată ce Miguel intrat în casă să se spele, Carlos s-a prelins lângă cortul nostru şi a început să turuie într-o spaniolă din care cineva furase consoanele esenţiale.

– Leacă la Caraca să aducă roguri, arijuana. Tot la ouă opţi se urcă pe arcă, erge ca nebunu ână pe continen şi ine cu arca plină de iarbă. Asta acă n-o fumeaă oată pe dru. Anita era ată ună, da a âmpit-o femeiatu ăta. Taci, că vine spre oi. (click pentru continuare)