7 insule (ep. 3.2): Los Roques, Venezuela, partea a doua. Sonaţii din Caraibe.

Miguel ieşi din casă cu un prosop bleu pe cap. Văzându-l pe Carlos lângă noi, întinse un deget şi avertiză:

– My friend, tomorrow morning…nu vă luaţi după tâmpitul ăsta, că nu e întreg la cap.
– Ine că eştu ntreg!

O mare de peşte.

Tomorrow morning începe abrupt şi zgomotos. Miguel s-a întors înainte de zori şi, ca să se muncească mai puţin cu amaratul, a turat la maximum motoarele şi s-a aruncat cu barca direct pe plajă, la 5 metri de cortul nostru. Apoi s-a îndreptat legănându-se către umbrarul din faţa casei, s-a trântit în hamac şi a început să sforăie.

Imun la mizeria omenească, Soarele se ridică deasupra arhipelagului, slobozind stoluri de pescăruşi şi pelicani. Păsările se amestecă printre razele de lumină şi se înfig ca nişte săgeţi în apele aurii, smulgând din culcuş peştii care n-auziseră deşteptătorul. Peste noapte, fluxul a îndepărtat de pe nisipul alb toate urmele de paşi. Briza discretă a dimineţii a făcut ultimele retuşuri şi acum se ia cu mâinile de cap văzând că ies să mă plimb pe plajă. Ca s-o îmbunez, merg în vârful picioarelor.

În ciuda urii reciproce, vecinii se mai ajută între ei. Carlos s-a trezit primul şi-l văd mergând pe plajă spre casa lui Juan, cu o sacoşă galbenă în mână.

– Grasule, te duci să cumperi peşte?
– Ei, na. De la ăla? Iciodată. Mă duc să escuiesc în aţa asei lui, să-i fac în ciud. Rei să vii, Braal? (Braal eram eu)

Carlos a scos din sacoşă 6 role de gută, fiecare cu câte trei cârlige pe fir şi cu o greutate de plumb la capăt. A tăiat câteva bucăţele de peşte din resturile de ieri, le-a înfipt în cârlige şi a început să lanseze. Înainte ca al patrulea plumb să atingă apa, prima rolă o pornise deja pe plajă. Grasul a abandonat lansarea, a fugit după ea şi s-a întors cu un peşte cât palma lui Ghiţă Mureşan.

Urmărindu-l, n-am sesizat că celelalte două fire se zbăteau şi ele, încărcate de peşte. Vuvuzela răcni:

– Braal, rage de ele, că uge peştele!
– De care să trag?
– De amânouă!
– Păi nu pot.
– Prostule!
– Nebunule!

Ne-am repezit care unde-am apucat. Trăgând de firele care vibrau ca posedate de Diavol, în zece minute am prins şapte peştani mari şi-am scăpat alţi cinci. Abia am ridicat prada de pe nisip. Juan nu se vedea nicăieri. Am presupus că stă ascuns după perdea cu unghia adânc înfiptă în gâtul neveste-sii.

Secretul norocului nostru pescăresc s-a dezvelit imediat ce mi-am luat masca de snorkelling şi am intrat în apă. În primele secunde n-am văzut nimic; o lucire fluidă şi continuă care-mi obtura vizorul. Am refocusat. Lucirea avea ochi, codiţe şi înotătoare. Înotam într-o mare de peşti, pe care trebuia să-i împing cu mâinile ca să înaintez. Şi apa, săraca, abia dacă avea loc să se strecoare printre milioanele de parrot fish, trigger fish, snapper, wrasse, toro pe care legile stricte ale parcului marin îi apărau de lăcomia năvoadelor chinezeşti sau coreene. Fără îndoială că, în densitatea aceea, un cârlig în cap de sfoară avea aceleaşi şanse de succes ca un Koenigsegg Agera pe străzile din Botoşani.

Până la dos mosquises te mănâncă dos tiburones (proverb venezuelean)

Am mic dejunat împreună. Carlos şi Miguel se înţepau din când în când, ba în oasele de peşte, ba unul pe celălalt. Anita împărţea cu generozitate insulte şi palme după ceafă. L-am întrebat pe Miguel cum am putea ajunge pe insula Dos Mosquises.

– Dos Mosquises? Vreţi să vedeţi puii de ţestoasă? My friend, tomorrow morning…vă duc chiar eu.
– Când?
– Acum.
– U vă uceţi cu el. Conduce ca nebunu. O să vă omoar.
– Taci naibii, Grasule.

Miguel ne-a cerut 20 de euro pentru excursie, echivalentul a 200 de litri de benzină. I-am dat strâmbând din nas. Dos Mosquises nu era în Marea Nordului, la ce-i trebuia atâta combustibil?

– Consumă mult.

Pe bărcuţa lui de fibră, Miguel pusese două motoare de 200 CP. Le folosea la întreaga capacitate. Când a împins maneta la maxim, barca s-a ridicat cu botul spre cer şi a pornit cu nuştiucâte milioane de kilometri la oră în poziţie verticală, ca un Suhoi 27 în manevră Cobra. Miguel râdea ca un nebun, Carlos râdea şi el de pe mal, cei doi buni vecini îşi adresară câte-un deget mijlociu înainte ca spuma valurilor să le înece dialogul.

Laguna care lega cele două insule nu era mai adâncă de trei metri la reflux, iar elicele treceau milimetric peste bucăţile mari şi ascuţite de coral. Am gonit la limita impactului până când acesta a avut, inevitabil, loc. Zbang! Am lovit ceva. Barca s-a oprit cu un scrâşnet dureros şi s-a înclinat pe-o parte. N-avem veste. Miguel răsuceşte spre noi o moacă vag îngrijorată, dar se relaxează imediat sesizând la babordul bărcii nişte siluete familiare:

–  Ia te uită: doi rechini!

(va urma tomorrow morning)

Foto: Brăduţ Florescu
Traducerea din limba spaniolă a spuselor împricinaţilor: Crina Novac.