Sumatra Tsunami Cafe (Ep. 1) – De la o cafea la Ecuator.

O poveste despre una dintre cele mai mari insule ale Planetei. Despre cea mai scumpă cafea din lume și despre cel mai devastator tsunami din istorie. Despre natura umană și despre oamenii naturii. Despre drumuri de apă și drumuri de coșmar. Sumatra, Indonezia, Insula Nebună. Un foileton de Brăduț Florescu.

Bobul de nisip pătrunde norocos în trupul stridiei, care-l învelește strat după strat, an după an, cu răbdare și perseverență, pentru a-l transforma în cea mai frumoasă perlă. Tot așa, un călător – cu siguranță mai conștient de actele sale decât stridia – nu caută locuri în care să evadeze, ci locuri în care să se întoarcă, adunând strat după strat de frumusețe și înțelegere pe bobul de nisip al primei vizite.

Lumea în care trăim ne împinge către superficialitate. În termeni turistici, asta se traduce prin colecționarea de destinații. Eu am văzut 100 de locuri, tu ai văzut 200, el a văzut 1.000. Succesul unei vacanțe e determinat de numărul destinațiilor vizitate în două-trei săptămâni. Unii reușesc să bifeze câte 4-5 țări în intervalul ăsta. Căci despre asta vorbim, despre bifat. Despre one-night-stand-uri cu un oraș, un templu sau un ocean. În ritmul ăsta, nu m-aș mira să apară o nouă disciplină sportivă: călătoritul-viteză.

În ceea ce mă privește, nu mă declar satisfăcut după o noapte de dragoste. Mai vreau una și încă una. Poate că lista mea de cuceriri e mai restrânsă decât a multora, dar sunt tributar unei obsesii: caut locuri pe care să le iubesc și care să mă iubească la rândul lor.

În noiembrie m-am îndrăgostit rău de Sumatra. O insulă sălbatică, frumoasă și nebună. Când ne-am despărțit cu lacrimi în ochi (mai ales eu) n-am crezut că ne vom revedea (mai ales ea). Ajuns acasă, am desfăcut cutia cu amintiri și m-am lăsat sfârtecat de dor și melancolie. Mi-am disperat prietenii cu fotografiile Sumatrei, cu poveștile ei și, mai presus de orice, cu cântecele ei. Parțial, v-am disperat și pe voi, în foiletonul “Asia la întâmplare”.

Dacă l-ați citit, ați aflat ce rol a avut întâmplarea în întâlnirea mea cu Sumatra. Şi, dacă veți citi în continuare, veți descoperi că tot întâmplarea a făcut să ne reîntâlnim, mai devreme decât am fi crezut (mai ales ea).

Drumul spre Ecuator începe în nămeți

Povestea noastră începe în ianuarie 2010, la București. Venisem din Thailanda într-o scurtă vizită, s-o văd pe mama și să mă întâlnesc cu prietenii. Printre ei, Roxana și Radu, cărora le promisesem că o să vin să beau o cafea la cafeneaua și rosteria lor – MonKaff – deschisă încă din toamnă. Erau minus 25 de grade afară, eu veneam de la plus 30, am parcat dârdâind mașina pe un nămete de zăpadă și am intrat. În cafenea era cald și bine și mirosea a Ecuator. După îmbrățișările de rigoare – nu ne mai văzuserăm de 4 luni – am luat loc la o măsuță și Radu m-a întrebat ce vreau să beau. N-am știut ce să aleg. Pe vremea aia și “3 în 1” mi se părea ok. Mi-a adus o cană mare de cafea la suprafața căreia Laurențiu, barista, desenase cu spumă de lapte un brăduț. Am gustat, nu înainte de a mă întreba dacă nu comit un act de auto-canibalism.

– Aoleo. Ce-i asta, Radule?
– Ce, nu-ți place?
– Ba da, îmi place mult de tot. Asta e cafea sau ce e?
– E cafea. Cafea adevărată, nu prostiile alea de le bei tu dimineața. E o cafea indoneziană: Sumatra Mandheling.
– Mă omori! De două luni bâzâi după Sumatra și nici la București nu scap de ea?

Cafeaua preparată de Laurențiu întrupa tot sufletul insulei mele dragi. Fierbinte ca lava vulcanilor, aromată precum cântecele de pe Samosir și unduioasă ca apele limpezi ale lacului Toba. Sau poate că mi se părea. Ştiți cum sunt îndrăgostiții, văd chipul persoanei iubite oriunde.

Să facem cunoștință cu cea mai scumpă cafea din lume

Am vrut să aflu mai multe despre cafeaua din Sumatra. Atât mi-a trebuit. Roxana și Radu m-au pus la colțul cafenelei și au început să-mi povestească. Despre Mandheling, dar și despre Blue Batak Peaberry, Danau Toba, Takengon, Sidikalang sau alte sortimente și specialități cultivate pe cea de-a șasea cea mai mare insulă a Terrei. Firește, de pe listă nu putea lipsi Kopi Luwak, cea mai scumpă cafea din lume, originară tot din Sumatra.

– Deci – îmi explică Roxana – e un animal, Luwak în indoneziană, zibetă în română, care vine noaptea în plantații și mănâncă boabe de cafea. Le alege doar pe cele mai coapte, pe cele mai bune. Pe urmă se întoarce în junglă și le elimină prin fecale, pe care localnicii le adună și le spală. Enzimele din aparatul digestiv al zibetei imprimă boabelor un gust deosebit, iar cantitățile colectate sunt foarte mici, de aceea e atât de scumpă.
– Cât de scumpă?
– Păi, într-o cafenea de lux din Londra se vinde și cu 50 de lire ceașca.
– Ce trăznaie! Cine-ar da 50 de lire pe o ceașcă de cafea?
– Surprinzător de multă lume.

Discuția despre cafeaua sumatrană ne aprinsese pe toți trei. Eu fusesem acolo, ei știau. Eu abia așteptam să povestesc despre locurile prin care trecusem, despre cultură și tradiții, despre fenomenala geologie a lacului Toba. Ei, dornici să mă transforme într-un cafegiu informat, transformaseră întâlnirea noastră prietenească într-un seminar savant. M-au plimbat prin toate plantațiile lumii, din Jamaica delicioasei Blue Mountain în Etiopia legendarei Yirgacheffe și Sulawesi-ul nou descoperitei Toraja. Un regal. Discuțiile pline de pasiune sunt cu atât mai plăcute cu cât devin tot mai rare. În zilele noastre, oamenii se întâlnesc tocmai ca nu-și spună mare lucru.

Ideea s-a născut, a crescut și a început să dea din lăbuțe.
– Hai să mergem împreună în Sumatra! Hai să vedem cu ochii noștri plantațiile, oamenii, să gustăm cafeaua la „botul calului”, să descoperim care-i treaba cu Kopi Luwak-ul ăsta.
– Excelentă idee! Dar eu nu zbor cu avionul.
– Genială idee! Dar eu nu merg fără Roxana.

Un zbor zgubilitic între București și Timișoara o convinsese pe amica mea să nu se mai urce niciodată în avion. Încercasem și în trecut să o vindec, prin argumente, de această fobie. Am încercat și acum, deși știam că meciul e pierdut. Şi, în fond, înțeleg frica de avion, pentru ca nici mie nu mi se pare normal ca oamenii să gonească prin aer cu 900 de kilometri la oră într-un creion de aluminiu. Mi-am încărcat rucsacii cu pasiunea și cunoștințele prietenilor mei, am ieșit singur din cafenea și am plecat înapoi în Asia.

Travolta, primul tovarăș de drum

Primele două luni le-am dedicat unui tur al sudului Thailandei, despre care v-am povestit aici. M-am întors pe insulița mea, am pus pozele în ordine, am terminat de scris ce rămăsese nescris și am început pregătirile. Aș fi vrut să fac tot drumul cu legendara motoretă Unirea, dar mi-am dat seama că nu e practic. Doar până la Penang aș fi făcut 4 sau 5 zile, plus că nu găsisem nicio soluție să trec animalul peste Strâmtoarea Malacca. Mi-am luat un bilet “boat and bus” de la un operator din Koh Pha Ngan.

Am mers cu vaporul de la Thong Sala până la Donsak, apoi am luat autobuzul spre Surat Thani, capitală a provinciei omonime și centru de triaj pentru microbuzele care poartă turiștii către nordul, sudul sau vestul Thailandei. Așteptam microbuzul de Hat Yai când, în fața mea, văd un bărbat de vreo 50 de ani, care arăta ca un John Travolta în mizerie. Se plimba de colo în colo cu o hârtiuță în mână, cerând lămuriri șoferilor sau trecătorilor. Era pe cât de contrariat pe atât de pierdut în traducere. M-am apropiat, vrând să-i dau o mână de ajutor cu puțina thailandeză pe care o vorbesc.

– Bună dimineața, domnule. Pot să vă ajut?
– Suntem în Malaezia? Am ajuns în Malaezia? Cât mai avem până la Kuala Lumpur? Eu trebuie să ajung la Kuala Lumpur.

O să fiu rău și poate nedrept, dar nelămuririle domnului respectiv denotau atâta ignoranță, încât am decis pe loc că trebuie să fie american, că locuiește în paradisul turistic din Ko Samui și că merge în Malaezia pentru a-și prelungi viza.

– Sunteți American?
– Da. Dar acum locuiesc în Ko Samui. Cât mai avem până la Kuala Lumpur? Cum se numește acest oraș malaezian?
– Domnule dragă, acest oraș se numește Surat Thani și se află în Thailanda, la doar 100 de kilometri de insula unde locuiți dumneavoastră. Până la Kuala Lumpur mai aveți de mers aproximativ 15 ore.
– 15 ore???
– Da. Dar ce faceți la Kuala Lumpur?
– Am înțeles de la cineva că trebuie să-mi prelungesc viza.
– Atunci n-aveți de ce merge tocmai până acolo. Nu cumva mergeți la Penang?
– Nu, nu, eu trebuie să ajung în Malaezia. Kuala Lumpur e capitala Malaeziei.
– Dați-mi biletul, să mă uit.

Bineînțeles, pe bilet scria, cu caractere cât se poate de latine, PENANG. Cei care merg la un visa run și vor să mai și viziteze ceva, aleg Penang-ul.

– Nu mergeți la Kuala Lumpur. Mergeți la Penang. Şi eu la fel. Oprim la Hat Yai, apoi luăm alt microbuz. Mergeți după mine și totul va fi OK.
– Sigur, sigur nu merg la Kuala Lumpur?
– Sigur.

Microbuzul a plecat la 12.30 fix, în direcția Hat Yai, următorul punct de triaj. Cei care merg la un visa run și nu vor să viziteze nimic, aleg Hat Yai. Travolta s-a așezat pe locul mortului și a adormit instantaneu. Mașina alerga cu 100 la oră pe autostrada impecabilă ce leagă Bangkok-ul de granița malaeziană. Drumul îmi provoca o dublă nostalgie. Mai întâi, pentru că fusesem pe-aici, cu doar două luni în urmă, la bordul dragei mele motorete. Apoi, pentru că știam că șosele ca asta n-am să mai pup în Sumatra.

La intrarea în Hat Yai, l-am trezit pe Travolta și am debarcat amândoi pe marginea drumului. Vis-a-vis, era parcat un alt microbuz, al cărui șofer ne chema prin gesturi. Am trecut strada, mi-am încărcat rucsacul și am dat să urc. Aruncând o ultimă privire în urmă, îl văd pe american țanțoș, cu mâinile în buzunare, privind în lungul străzii. Nu traversase. Mă duc la el.

– Ce faci, sir, nu mergi?
– Păi n-am ajuns la Kuala Lumpur?
– Nu, sir, suntem la Hat Yai.
– Unde-i asta? În Malaezia?
– Nu, tot în Thailanda. Haide în microbuzul ăla de vis-à-vis, ăla merge la Penang.
– Eu stau aici, aștept, trebuie să vină să mă ducă la Kuala Lumpur.
– Vino, domnule, după mine. Nu mergi la niciun Kuala Lumpur, mergi la Penang.
– Sigur, sigur?
– Sigur.

Printre noii tovarăși de drum se numărau o franco-maghrebiancă extrem de vocală, o nemțoaică mică și speriată, două tinere thailandeze studente la Penang și un austriac care le știa pe toate. Deși se lăsase întunericul și pasagerii, obosiți, ar fi vrut să ațipească, magrebianca urla întrebări stupide, iar austriacul, la rândul lui resident în Samui, urla răspunsuri la fel de stupide. La un moment dat, discuția a ajuns inevitabil la femei, prilej pentru concetățeanul lui Strauss să explice cum și de ce thailandezele se prostituează, unde să găsești sex ieftin și bun și alte academisme de-astea. Nemțoaica se făcuse mică în scaun, iar cele două studente, care știau destulă engleză cât să înțeleagă emanațiile lui Schnizel, întorceau când și când priviri deranjate. Dar pe austriac nu-l puteai opri cu aluzii. Era nevoie de un buzdugan peste dinți.

–    Tinere domn, e clar că prostituția e subiectul tău preferat, dar poate că pe unii discuția îi deranjează. Dacă nu poți să taci, măcar vorbește mai încet.
–    Ah, oh, scuze, nu mi-am dat seama.

Am ajuns la Penang la 9 seara, rupți de somn și de foame. Schnizel a continuat să vorbească la fel de tare, de data asta abordând o temă generoasă: câți bani câștigă el pe lună. Cobor din microbuz, îmi iau bagajele și simt o mână pe umărul meu: Travolta.

– Gata? Am ajuns la Penang?
– Slavă Domnului, da.
– Şi cât mai avem până la Kuala Lumpur?
– Domnule, nu mergeți la Kuala Lumpur! N-aveți bilet de Kuala Lumpur. Nici nu vă trebuie să mergeți până la Kuala Lumpur, vă puteți prelungi viza aici!
– A, da? Sigur, sigur?
– Pe cuvântul meu.

Uite, și-acum, când scriu, mă gândesc la Travolta. Dacă nu l-aș fi tras după mine tot drumul, cred că și azi ar fi stat țanțoș la marginea autostrăzii, uitându-se după microbuzul de Kuala Lumpur.

(va urma)

Toate episoadele foiletonului pot fi citite aici.