În jurul Lumii, cu Românii (14). Un Shanghai cu ochi bălai.

(Notă: episoadele 12 și 13 – despre New York City și Los Angeles – sunt încă în lucru)

Între Los Angeles și Shanghai e un ocean de fusuri orare: Pacificul, zece mii cinci sute de kilometri – sau de secunde – albastru-argintii care au apărut pe harta lumii abia în 1520. Lui Magellan i-a luat trei luni și jumătate să-l traverseze. Pilotul Airbusului A340 China Eastern zice că noi o să facem ceva mai puțin: 13 ore și 50 de minute.

Un avion nici foarte nou, nici foarte vechi, un interior nici foarte vesel nici extrem de auster, niște stewardese nici foarte bătrâne nici foarte amabile, un prânz nici foarte generos nici foarte gustos. Dar, dincolo de aceste elemente care țin mai mult de confortul mental decât de serviciul propriu-zis, remarc o eficiență aproape brutală.

Ciocul mic.

În ciuda briefingului de siguranță și a anunțurilor repetate la difuzoare, trei sferturi dintre pasageri sunt în picioare, împărtășindu-și unul altuia entuziasmul pe care zborul cu avionul încă îl mai stârnește printre națiunile neobișnuite cu călătoriile. Se fac poze (io la hublou, io pe culoar), se ronțăie diverse snackuri cu miros dubios, se urlă dintr-un capăt într-altul al avionului. Cabina Airbusului arată, sună și miroase ca un coteț de păsări la ora primei mese.

Apoi, cu două minute înainte de push back, din spatele perdelelor apare stolul de ereți. Stewardesele, mici și subțirele cum sunt, se înfig în cei 250 de puișori și îi culcă la pământ de o manieră care se învață probabil la școlile de kung fu. Într-un minut, toți cotcodacii sunt lipiți de scaune, cu centura legată, măsuța rabatată, telefonul mobil închis și ciocul mic. Decolăm fără o secundă de întârziere.

Din ce zăresc în lungul culoarului sunt singurul caucazian de la bord. Poate din cauza asta, poate grație statutului meu de very important passenger, băiatul de la check-in mi-a pus două locuri libere în dreapta și unul în stânga. Am o canapea pe care să-mi întind oasele. Binecuvântare cerească la un zbor atât de lung. La o oră după decolare mă culc. Mare greșeală, după cum se va vedea.

Undeva pe la jumătatea drumului simt că mă zgâlțâie cineva. Deschid ochii ca să văd chipul drăguț, dar sever al stewardesei de pe sector.

– Eat lunch?
– Not hungry.
– Eat lunch.

Îmi pune în poală o caserolă și stă cu ochii pe mine până când încep să mănânc, cu noduri, carnea de porc amestecată cu orez. Masa a fost servită, mâncată și debarasată în 45 de minute – probabil un record mondial pentru o aeronavă wide body – după care însoțitoarele de zbor își reiau patrularea printre rânduri. Tu, stai jos, tu, nu te mai plimba, tu, ieși odată din baie. Până la destinație nu mai mișcă nimeni în front. Aterizăm cu 30 de minute mai devreme. Am plecat pe zi și am ajuns pe după-amiază. Deja nu mai știu pe ce lume sunt. Sau pe ce timp.

Shanghai.

Prin burnița cenușie care înconjoară taxiul văd un oraș imens și pustiu. Cele douăzeci și trei de milioane de locuitori nu reușesc să-l umple așa cum m-aș fi așteptat. Shanghai-ul pare construit în așteptarea a ceva mai mare decât prezentul.

În China – nu-i o noutate – Facebook-ul e interzis (renren.com, o clonă locală de Facebook, se bucură de atenția a zeci de milioane de utilizatori.) Ca să găsesc un compatriot la Shanghai a trebuit să apelez la metode antice: mailuri pe la cunoștințe. Prin prietenul unui prieten am ajuns la el, român stabilit în China de câțiva ani cu oareșce treburi despre care m-a rugat să nu fac vorbire. Mi-a cerut să nu-i dezvălui nici identitatea. Am să-i zic Bălaiul.

Bălaiul.

M-a luat de la hotel la ora stabilită. Un tip tânăr, jovial, cu gesturi vioaie.

– Vrei să-ți arăt orașul sau să stăm de vorbă?
– Orașul pot să-l văd și mâine. Hai mai bine să vorbim, că sunt cam chiaun de pe drum. Nici nu mai știu dacă e azi, ieri sau mâine.

M-a condus prin burniță la un fast food, într-o piațetă din spatele hotelului. Am luat doi burgeri și două beri. Bălaiul vorbea un pic de mandarină, altfel am fi murit de foame și de sete. Am început să discutăm. Amabilitățile și nimicurile ne-au luat doar cinci minute, după care am trecut fiecare la treaba lui. El să vorbească și eu să ascult. Reproduc din memorie principalele momente ale conversației.

Prostuți și geniali.

– Chinezii? Un popor de prostuți condus de o mână de genii. Chinezul de rând e foarte limitat. Își știe bucățica lui mică de treabă și atât, mai departe nu gândește. Dar șefii, liderii de partid și de stat, sunt extraordinar de competenți. Nu poți să ajungi într-o structură de conducere dacă nu-ți cunoști foarte bine meseria. Cu ce companie aeriană ai zburat?
– China Eastern.
– Ei, hai să-ți dau un exemplu, ca să înțelegi. Se hotărăște Partidul Comunist Chinez să înființeze China Eastern. Și te cheamă în ședință și-ți zice: tovarășe cum-te-cheamă, Partidul dorește să îți ofere oportunitatea de a conduce această nouă companie aeriană, întru gloria și progresul poporului chinez. Ești de acord? Zi tu, ești?
– Nu știu ce să zic, tovarășe secretar general.
–  Păi zici da, că n-ai cum să refuzi Partidul. Ștabii te-au ales pe tine pentru că te știau competent pe domeniu. Deci zici da, altfel o să se considere că ai refuzat o sarcină de partid și vei fi marginalizat.
–  Ok, zic da.
–  Stai așa, că acum începe partea interesantă: ai zis da, ai pus-o. Trebuie să performezi la super-capacitate. Dacă nu faci treabă bună vei fi marginalizat. Iar dacă se descoperă că ai făcut prostii mari sau că ai băgat mâna în avutul obștesc te paște plutonul de execuție. Și nici familiei tale n-o să-i fie prea bine. Ori ești super-bun ori dispari de pe radar. Cum a fost zborul?
–  Din punct de vedere strict operațional – impecabil.
–  Vezi? Deci treaba merge cum trebuie. Competență, Brad, competență. Păi avem noi față să discutăm cu chinezii? Hai să-ți povestesc o fază.

O fază.

– Acum câțiva ani trimit ai noștri o delegație de la Ministerul Economiei, condusă de o doamnă (nu-ți mai zic cum o cheamă, că nu contează). Cică să exploreze oportunități de colaborare. În sala de consiliu se adună o echipă de vreo 10 chinezi, fiecare cu un dosar de o tonă în față, pe diverse domenii: energie, siderurgie, petrochimie, ce-o mai fi fost. Fiecare cu lecția învățată.
– Așa.
– Așa. Și intră ai noștri în sală, trei persoane, se pun la masă și doamna noastră scoate o foaie de hârtie din mapă și i-o întinde chinezului-șef. Omul se uită și o întreabă: “Ce-i asta?”. A noastră răspunde: “Intențiile Guvernului României în persectiva bunei cooperări economice româno-chineze”. La care omul: “Doamnă, noi știm textul acesta, e printat de pe pagina de internet a ministerului. Altceva aveți pentru noi?”. “La acest moment nu”, răspunde madama. “Atunci căutați-ne când aveți ceva mai concret de-atât”, replică chinezul, face un semn și iese din sală cu toți ai lui. La chinezi nu vii cu vrăjeli. Ori îți știi lecția bine ori te mănâncă de viu.

Singurătatea la chinezi.

Prin fața fast-food-ului chinezii trec, în sus și în jos, adunați câte doi-trei-șapte sub umbrele colorate. Burnițează de când am ajuns. Bălaiul îmi urmărește privirea și-mi dă o temă.

– Te las cinci minute să te uiți la ei. Și să-mi zici după aceea dacă ai văzut măcar un om, unul, mergând singur pe stradă.

Cele cinci minute trec fără să pot depista niciun singuratic, cu excepția a doi hamali care împingeau cărucioare cu marfă, și a unui polițist.

– Asta e cultura chinezească: niciodată să nu fii singur. Singurătatea e privită aici ca o boală psihică. Nu există să fii singur, nu există. Familia și grupul de prieteni sunt parte integrantă din individualitatea ta. E o chestiune de siguranță și sănătate socială. Un om singur poate face tâmpenii, poate intra în depresie, poate avea o criză de nervi, o poate apuca pe un drum greșit. Dar înconjurat și monitorizat permanent de ceilalți nu mai are cum. Fiecare membru al grupului este supravegheat de ceilalți și îi supraveghează, la rândul lui. Se susțin și se ajută între ei permanent, nu există unul fără celălalt.
– Să înțeleg, din ce-mi spui, că un chinez singur e alcătuit din cel puțin trei chinezi?
– Cam așa ceva. La ei nu există individualitate în sens european. Ai auzit probabil de povești ilare cu chinezi care își fac nevoile cu ușa deschisă și așa mai departe. Ei n-au nevoie de intimitate, ca noi, fiindcă nu știu ce e aia. Din moment ce nu-ți petreci niciun moment din viață singur, la ce-ți trebuie ușă la toaletă?

Femeile.

– Ești aici cu soția? îl întreb.
– Nu, am venit singur.
– Ți-ai făcut o prietenă aici? Chinezoaică?
–  Măi, treaba cu chinezoaicele este după cum urmează. Ele-s fete bune, curățele, supuse și dornice să-și slujească bărbatul, să-l facă să se simtă bine. La început îți convine chestia asta, după care realizezi că nu se poate trăi așa, fără o discuție mai serioasă, chiar fără o dispută, dacă vrei. Chinezoaica se consideră un obiect, un apendice al bărbatului ei. Am avut câteva relații cu fete de-aici, dar n-au durat prea mult. Lipsa lor de profunzime mă omoară. Parc-aș trăi cu un roboțel.

Banii.

– Cum merg afacerile? China e pe mare val.
– Măi, economia lor merge foarte bine, inclusiv din motivul pe care ți l-am explicat la început: competență și gândire strategică în folosul țării. Dar ca străin n-o să te îmbogățești aici.
– Cum așa? Foarte multe firme mari din vest au afaceri aici.
– Chinezii iubesc banii așa cum probabil niciun alt popor nu îi iubește. Trăiesc pentru bani. Se roagă la templu pentru bani. Banii sunt totul. Când te apuci de afaceri cu chinezii poți fi sigur de la început că n-o să ieși tu în câștig. Or să te toace psihic până-ți iau și ultimul cent de profit. Tu stabilești ceva prin contract, dar asta n-are valoare. Că, să vezi, a apărut o problemă, că, să vezi, nu știu ce s-a întâmplat, pâna la urmă tot câștigul ajunge la ei. Cultura noastră e diferită, pentru noi e mai important să ne simțim bine, să ne trăim viețile.
– Și ce impact are asta asupra afacerilor?
– Când vine chinezul la tine și începe să se dea cu capul de pereți pentru o jumătate de dolar în plus ce-i faci, aștepți să se umple de sânge? Nu, lași de la tine. Lași o dată, lași de două ori, până nu-ți mai rămâne nimic. Firmele care fac afaceri în China vin aici pentru rulajele enorme pe care le pot obține, nu pentru profit. Cu chinezul nu faci profit.

Deasupra adevărului.

Grupulețele de minimum doi chinezi s-au mai răsfirat pe la casele lor. Suntem ultimii mușterii ai bodegii. Băieții de la casă ne anunță că e vremea pentru o ultimă comandă. Mai cerem două beri, în chineză. Până sosește comanda, discuția alunecă firesc și logic către România.

– Măi, Brad. Mafie există în orice țară din lume. Și în America, sau mai ales în America. Doar că ăia fură pentru țara lor, măi, nu din țara lor. Jumulesc continente întregi, fac războaie, dărâmă guverne ca să conserve statutul de super-putere al țării lor, înțelegi? De-aia nici nu-i dă nimeni în gât. Presa lor investighează, publică chestii, dar până la limita unde este lezat interesul național. N-o să vezi ziar american major care să dezvăluie marile învârteli economice și militare pe care le fac SUA, pentru că asta ar lovi în primul rând țara și le-ar da dușmanilor apă la moară.
– Doar americanii crezi că fac asta?
– Nu, nu, așa se întâmplă și la ruși și la englezi. Doar la noi presa răscolește și lovește exact acolo unde nu ar trebui să o facă. Ori nu înțelege jocul ăsta – ceea ce nu cred – ori așa e pusă să procedeze. E greșit. Tu, ca presă, trebuie să cauți adevărul, dar să-ți impui un stop atunci când acesta lezează interesul național.
– Aha. Marii mafioți ai Americii sau Rusiei sunt un fel de privateers. Tâlhari cu certificat de la Vodă, de care nu trebuie să te atingi.
– Nu e folositor să te atingi, fiindcă îți tai singur craca de sub picioare. Și noi suntem experți la asta. Pe de altă parte, la fel de adevărat este că hoții noștri, cei mai mulți dintre ei, nu se compară cu hoții lor. Ai noștri sunt niște găinari. Nu fură ca să aducă mai mult în țară, nu fac nu știu ce scheme și combinații pentru România și pentru români. Ciupesc și ei câte un milion-două ca să-și facă vile și vacanțe la Monaco sau mai știu eu unde. Fură din țară și trimit banii în Elveția.
– Nici o mafie ca lumea n-am fost în stare să facem, Bălaiule.
– Da. Nicio mafie ca lumea n-am fost în stare.

Lost in time.

Mă despart de Bălai cu promisiunea că ne vom revedea și pornesc spre hotel. Singurul loc de pe întinsul Chinei unde soarele încă strălucește este mintea mea. După două treimi de planetă parcurse în tot atâtea săptămâni, ceasul meu biologic a înțepenit pe undeva deasupra Pacificului. N-ar fi trebuit să dorm în avion. Mă așez pe un fotoliu la fereastra camerei și-mi aprind un pachet de țigări.

Păzesc Shanghai-ul toată noaptea, gândindu-mă la ce mi-a spus Bălaiul și, mai ales, la ce nu mi-a spus. Pe această planetă ciudată, cu oameni competenți și gregari, cu bulevarde și zgârie nori care așteaptă ceva mai mare, mă simt, pentru prima oară, singur și străin. Vreau acasă.

(va urma)