: Paris, Marele București.)
O mică tragedie aviatică.
Între Praga și Paris se întinde un cer glorios ca o simfonie a lui Mozart. Pe hublou nu se vede nicio altă dâră de condens. Toate avioanele de pe Bătrânul Continent par să stea la sol în această dimineață perfectă de duminică. Doar Airbusul A320 în care mă aflu taie Europa cu o precizie calmă, de laser.
E liniște și înăuntru. Cei 100 de pasageri, în majoritate asiatici, moțăie cu tâmplele sprijinite-n razele de soare. Mâncarea a fost bună, cafeaua la fel, avionul merge înainte fără nici cea mai mică zdruncinătură. Atmosfera pare desprinsă din reclamele Air France. Dar dincolo de ușa pe care scrie “crew only”, în cabina piloților, se consumă o mică tragedie.
Pe cât de lin zborul, pe atât de abruptă sosirea. Avionul se trântește efectiv cu roțile de pista aeroportului Charles de Gaulle și aleargă ca turbatul până la poartă. Căile de rulare sunt goale, cisternele de alimentare zac inerte sub aripile avioanelor parcate, lucrătorii nu se zăresc pe nicăieri.
La coborârea din avion, însoțitorii de zbor ne aruncă merci-uri și au-revoir-uri dezolate, de complezență, fără să ne privească în ochi. Atmosfera de sfârșit de lume continuă și în terminalul populat de fețe puține și lungi, care abia se târăsc, gârbove, printre coloane . Anunțuri cenușii curg din difuzoare și alunecă pe pardoseală, mâzgălind-o de tristețe.
Ana e singura ființă umană care nu pare afectată de spleen-ul general. Mă întâmpină la ieșire cu un zâmbet zurliu, strecurat pe sub ochelarii cu ramă neagră, pătrată, de finanțist.
– Ana, ce-i cu atmosfera asta de priveghi? S-a întâmplat vreo nenorocire?
– Cum, nu știi? Franța tocmai a pierdut finala Cupei Mondiale la rugby. 7 la 8 cu Noua Zeelandă. Tu nu trăiești pe lumea asta?
– Mai degrabă în jurul ei. Sincere condoleanțe.
Croissante cu zacuscă.
Luăm RER-ul până în Paris. Trenul este relativ nou, relativ curat și absolut plin. Pe măsură ce ne apropiem de centru, pasagerii urcă și coboară în grupuri compacte etnic. La a treia – vest-africanii, la a patra – maghrebienii, la a cincea – indienii. Pe la a șaptea urcă primii vorbitori de română, târând după ei un acordeon. Coboară la a opta, mai bogați cu câțiva euro.
Coborâm și noi la a nuștiucâta, îmi las bagajul, ne întâlnim cu Georgiana și Diana și purcedem către Chez Miha. În această după-amiază, magazinul cu produse românești organizează o degustare de vinuri din Republica Moldova. Cu un strop de Pinot Noir de Purcari în mâna stângă, mă strecor prin numeroasa asistență și trec în revistă oferta de produits roumains:
– zacuscă Olimpia
– castraveciori murați
– gem de prune
– Frutti Fresh
– vodcă Firestarter
– ciocolată Poiana
– napolitane Joe
– Knorr Delikat
– bere Golden Brau
– spumant Angelli
– și croissante 7Days cum n-a mâncat Parisul.
Gustul patriei n-a fost niciodată mai aproape.
Câțiva stimabili la smoking negru și papion șușotesc pe buza trotuarului, dând noroc cu pahare de unică folosință. Evenimentul are aerul unei întruniri protocolar-conspirative, de diasporă adunată în alte vremuri, când puteai părăsi din România ori înot, ori în misiune. Plecăm spre Saint Michel, unde încheiem ziua alături de Cristina, Dan și Radu, la un vin franțuzesc neconspirat.
Un motan numit Paris.
Parisul e ca un motan. Ziua – alb cu pete negre, noaptea – negru cu pete albe. Un motan cu ochi galbeni, blană strălucitoare, gheare teribil de ascuțite, mustăți țepene și coadă țanțoșă. Un motan gelos și posesiv, alintat și pretențios, ciufut și mizantrop, căruia nu-i poți intra în grații decât dovedindu-i, umil, că-l iubești pe el și numai pe el. Eu sunt unul Parisul tău, să n-ai alte orașe înafară de mine.
Ca vizitatori, n-avem nicio șansă să vedem motanul, d’apoi să mai și punem mâna pe el. Când trecem pe stradă, cu aparatele foto atârnate de gât, Parisul stă ascuns după un ghiveci cu flori și boscorodește plin de scârbă: azi o mângâiați pe-aici, mâine pe la Roma, Londra, Amsterdam sau naiba știe în ce alt oraș fără blană. Zât de-aici, infideli! Și împinge ghiveciul peste stradă.
Dar călăuzele mele au semnat cu motanul un legământ de eternă credință. Georgiana, Ana, Cristina, Diana, Iulia, Alina, Radu, Dan, Mihnea au voie să-l scarmene pe Paris între urechi, iar orașul, la schimb, se întoarce cu burta în sus și se pune pe tors povești.
Centre Pompidou.
Luni dimineața, când tot europeanul se duce la muncă, parizienii au alte treburi. La Centre Pompidou sunt două cozi imense, pe ambele părți ale complexului. O coadă a bogaților, care plătesc 25 de euro ca să intre la nou-deschisa expoziție Munch. Și una a săracilor care așteaptă să se deschidă bilbioteca gratuită. Ne așezăm la aceasta din urmă. Porțile se deschid și ne bulucim civilizat înăuntru, printre studenți, pensionari, cerșetori și homeleși.
– Cei mai mulți vin ca să scape de frigul de afară, îmi explică Cristina. În bibliotecă poți să te adăpostești de frig, poți să te speli, poți să vorbești online cu cei de-acasă. Oamenii fără adăpost stau în bibliotecă până se sună închiderea. De voie, de nevoie, cu ocazia asta mai deschid și-o carte.
Intelectualii de conjunctură își preiau locurile fără ezitare, ca niște vechi mușterii ai unei cârciumioare de cartier. Zona destinată Skype-ului e ocupată de maghrebieni, care hămăie zgomotos către nevestele rămase de partea cealaltă a Mediteranei. Un moșuleț pe care nu știu dacă să-l încradrez la homleși sau la plictisiți, picotește în picaj peste un album cu avioane germane din al doilea război mondial. Un alt senior e scufundat într-o colecție de benzi desenate. Estimez că, la ora asta, sunt 300 de oameni în bibliotecă și tot pe-atâția în zona expozițională. Săptămâna începe cum nu se poate mai bine. Ieșim, că ne așteaptă Diana.
În piațeta din spatele, oamenii stau în fund pe cimentul zgrumțuros și mestecă patiserie, pălăvrăgind cu ochii în soarele calduț. Stolul rezident de porumbei survolează mulțimea în cercuri largi și scanează harnic solul după un pateu sau un croissant scăpat de sub tutelă. O atmosferă ca-n curtea școlii.
Atelierul Brancusi e închis. Maestrul are liber astăzi. Cineva, mai mult ca sigur tot unul de-al nostru, s-a cocoțat pe zidul clădirii și a pus cu markerul diacritice la numele Marelui Oltean. O căciuliță, o virguliță și gata, ne-am recuperat și geniul, și opera. E Brâncuși, băăă, e al nostru! Jos ghearele!
Niște țărani.
Se tot spune că noi, românii, nu știm să ne apreciem valorile. Nu-i adevărat. Știm să ne apreciem valorile. Valorile noastre sunt prezente în permanență la televizor, pe internet, în reviste, în discuții. Că e vorba despre o cântăreață, despre un pugilist sau despre un mentalist, că e vorba despre mâncare, mașini sau bani, astea sunt valorile noastre, astea sunt prioritățile noastre, cu astea ne vom integra în absolut.
Fără niciun pic de sarcasm. Astea-s valorile pe care ți le permiți în modul supraviețuire, asaltat de sărăcie, de corupție și de ură. Lucrurile nu s-au schimbat prea mult de la începutul secolului trecut, când Brâncuși pleca pe jos din bezna minții bucureștene către luminile Parisului. În anul în care Maestrul din Hobița dăltuia prima variantă a “Sărutului” în noul său atelier din Montparnasse, iobagii moldoveni striviți de lăcomia arendașilor porneau la răscoală. România de-atunci n-avea nevoie de “conștiința formei pure”. Avea nevoie de pâine și de o lingură de demnitate. La fel ca și România de azi.
Bucureștiul a rămas la fel. Capitala începutului de veac XX, un Fanar pamplezit, superficial și preocupat doar de ghift și ciubuc, Capitala începutului de mileniu trei, un gulag consumerist, obscur, violent, cu unghie lungă la degetul mic. Un oraș fără vocație urbană, o conjunctură, o stație de poștă la intersecția drumurilor istoriei. Schimbi caii, îmbuci ceva și te duci în treaba ta, care ai o treabă. Care n-ai, rămâi aici și te uiți peste gard cum trece timpul. Unde te grăbești, bă, așa?
Bucureștiului nu-i trebuie genii, ci descurcăreți. Nu opere perene, ci șmenuri de moment. Din Bucureștiul ăsta – pe care unii-l încă îl iubesc sincer și neîmpărtășit – se revarsă peste România un damf de mititei și manea, un zumzet de mitici și birlici, o poluare morală care, mai devreme sau mai târziu, corup până și ultimul cătun de munte. Nu “Salvați Bucureștiul” ar trebui să fie deviza noastră, ci “Salvați-vă de București.”
Comentarii - 13 Comentarii
Lasă un comentariu
Felicitari : Ati scris un articol mediocru, de roman atotstiutor si nemultumit.
Parisul nu este “marele Bucuresti”.
Nici Bucuresti-ul nu este “micul Paris”.
Din pacate oamenii sunt superficiali, vor citi aceste randuri si se va intari “mandria de mitic”. Chiar nu e cazul.
Cu surprindere am vazut ca Parisul este curat, civilizat si cu foarte putini tigani romani spre deosebire de Roma.
Roma este intr-adevar un Bucuresti mai mare doar datorita tiganiei si mizeriei.
Daniel, Radu, atata timp cat n-am livrat informatii incorecte, permiteti-mi sa povestesc ce-am vazut eu, nu ce ar fi trebuit sa vad. Calatoriile sunt frumoase tocmai pentru ca fiecare are dreptul sa vada altceva. Va multumesc pentru comentarii.
articolul e slab si exagereaza prezenta romaneasca la Paris
În sfârșit continuarea călătoriei! Am tot așteptat-o! ..
Referitor la comparațiile dintre Paris și București – îmi amintesc că Cioran zicea despre capitala Franței într-una din corespondențe: ”Parisul se întinde ca o uriașă balegă.” Ținând cont de atmosfera decadentă a Bucureștiului, cred că merge o reformulare: ”Micul Paris se întinde ca o balegă de dimensiunea numelui său.”
Pentru mine, Parisul are mai multe nivele, ca si metrourile si trenurile sale. Exista Parisul homelesilor si al imigrantilor foarte saraci, a caror viata ar fi fost cam la fel oriunde in lume, cel al imigrantului venit “sa faca bani” dar el traieste in mintea lui tot in locul de unde a venit, apoi al studentimii care umple terasele si casca gura prin parcuri, iar noaptea cluburile, apoi orasul familiilor boeme care ies cu copii de sub un an noaptea la 1 in restaurantul din colt si fac coada la cinema, mai e cel al batranilor simpatici cu franzele care-ti dau buna ziua pe strada ca la noi la tara, al negreselor cu turban colorat si 3-4 copii de mana, al manechinelor in pantaloni scurti si cu cizme lungi in picioare vara, si mai e si cel al bancherilor si corporatistilor de pe linia 1 la ceas de seara sau de dis-de-dimineata, cu bijuterii de diamante, pantofi de firma si ceasuri scumpe in metrou, sa nu uitam al artistilor si scriitorilor cu mustacioara care trag de-un pahar de vin o seara-ntreaga, sau al turistilor japonezo-chinezo-spaniolo-germano-polonezo-arabi, cete de gura casca si cumparat prostioare. Mai e si cel al batraiorilor cu Porsche veniti cu pipite la plimbare…dar si Parisul catolic cateodata, cand intri intr-o biserica ce te astepti sa fie goala ca asa ai auzit tu si cand colo, e plina ochi; mai sunt si stradutele si portile mari in spatele carora ghicesti o istorie cu marchizi si foste contese…si muuulte altele…uneori lumile astea aproape ca nici nu se intersecteaza.
Iti trebuie timp sa-l vezi si sa decizi in care dintre aceste “Parisuri” e locul tau; e un oras care te poate pacali la prima vedere. Important ca oricine isi gaseste un loc ;).
abia am aşteptat să apară din nou “În jurul lumii, cu Românii”. Aşteptăm continuarea.
Extraordinar articolul! A fost o lectura extrem de placuta pentru cineva care nu a ajuns inca la Paris.
Salutare ,
Faina povestea (sau misto:) ! E chiar asa : Parisul cu , cu toate ale sale , te poarta prin timp , te emotioneaza , ati da frisoane , ati umple ochii si inima de culoare de larma , dar si de muzica , de gusturi gurmande sau de putori cidate , necunoscute .
Oricum , Parisul fara tigani n-ar fi Paris , la fel cum tiganii care se trezesc dimineata si se duc la lucru … nu mai sunt tigani autentici . Nu gasesc in nici un fel frustrare atunci cand citesc printre randurile acestui articol … poate doar acea frustrare pe care ti-o da constienta neputintei de a face Lumea mai buna intr-o viata …
Am regasit Parisul (in toamna lui 2011) , alaturi de un prieten veritabil , pictor dement care-si respecta conditia cat si dezechilibrul liber ales : omul meu locuia in Orasul Luminilor cu mult timp inainte de a ajunge acolo , in metropola imperialista , progresiv populata cu un nou strat proletar multicolor si puturos . Vedeti voi : fiecare vede ce-l impinge inima sa vada . Am vazut si io tiganii care furau de la turisti : le-am facut cu ochiu’ si le-am zambit . Un tanar magrebian de un metru-nouazeci m-a confundat cu politia-in-civil si s-a repezit sa ma jigneasca si sa ma scuipe (era la el in cartier) : l-am injurat si io in romaneste ca sa fiu sigur c-a-nteles ca s-a-nselat , apoi i-am zambit si-am trecut mai departe . Catre pranz , in soarele tacut de toamna tarzie , ne-am plimbat printre targuri de biciclete vechi , carnati si branzeturi , am glumit pe pod (peste Sena) admirand vechea catedrala , dar si miile de lacate , lanturi , sfori (ba chiar si o pereche de chiloti de tanara fata:) legate de balustrada , ce pecetluiesc tot atatea povesti de iubire ce-au ajuns a se lega de acel pod , catre seara ne-am cumparat hasis si am poposit intr-un bar (pe langa Bastilia) unde canta muzica de pe vinil (un album atat de vechi si de original incat ne-am fotografiat cu el;) . Ne-am facut prieteni magrebieni si prietene frantuzoaice . Am baut mult si am ras si mai mult . Mai tarziu am renuntat la haine ca si cand asta ar fi normal (si chiar asa a fost 🙂 … In drum spre casa am cazut pe scari la metrou … rau de tot … , dar n-am patit nimic si … am mai tras o repriza de ras .
A doua zi am hotarat ca ami place la nebunie Parisul . Nu stiu daca decizia asta a fost influentata de cele cateva luni de Londra dinainte , dar , dupa ce trece socul societati capitaliste , poti avea sansa sa descoperi lucrurile bune , deosebite . Dar Asta nu se poate intampla numai daca incerci sa locuiesti aici : dupa doar o excursie (sau mai multe) nu poti obtine decat dezorientare sau concluzii false .
Sunt aici de numai un an si incep sa inteleg ca frustrarile nu folosesc la nimic , ca de fapt locuiesc intr-un loc unde altadata visam sa-mi petrec vacantele , dau tot timpul bani si tigari la lautari si impart meru zambete : e gratis si … extrem de rar se intampla sa nu fiu rasplatit cu zambete 🙂 .
Vlad ,
Grenoble 2012
douaj’de ani de Paris. cam aceeasi intrare în materie ca si “valduzzz”, semnatarul comentariului precedent, un oras de care m-am îndragostit definitiv în septembrie 1990. În articol am regasit ambianta pe care o descopeream în toamna aia, ambianta care ma tinea seri întregi în biblioteca Centrului Pompidou si nopti în pub-ul “The Sweeney Bar’, mai sus un pic de Mutualité (în fund, la subsol, era o salita de teatru unde când nu erau piese “underground” puteai sa stai trei ore de povesti prelungind la maximum o halba de Guinness, daca n-aveai bani de a doua). Ambianta cosmopolita de “auberges de jeunesse” si de restaurante chinezesti ieftine, de expozitii gratuite si de concerte de jazz improvizate. Souvenirs, souvenirs… mai încolo un pic, dupa jucatorii de alba-neagra, e casa lui Tristan Tzara, desenata de arhitectul austriac Adolf Loos, cu o gradina si un pasaj plin de verdeata, un loc superb pentru facut o declaratie de dragoste. De exemplu, orasului Paris. Locurile mele secrete de pe insula Hoëdic când vii sa le vezi, Bradut ?
Fain articol!
[…] la care Alianța SkyTeam a aniversat 11 ani de existență. Etapa blogo-jurnalistică se află la episodul 10. Urmează poveștile din Paris (încă una), New York City, Los Angeles, Shanghai și Dubai. […]
[…] și-a permis acest nimeni să scrie asemenea infamii? Cum a îndrăznit să mă compare el pe Mine cu piticania aia de orășel din Europa de Est? Cine e el și ce-a făcut în viață de cutează să mă prezinte în asemenea […]
[…] Paris – Dubai – Singapore – Melbourne – Auckland – Papeete (Tahiti, Polinezia Franceză) – Los Angeles – Paris. […]