: Paris, Marele București.)
Moarte pe credit.
Nici Parisul n-a fost dintotdeauna un izvor de lapte și miere. Ba, judecând după mulțimea sărmanilor, a cerșetorilor și rătăciților, după miasma de pipi, omniprezentă, și după sângele rămas pe șinele de metrou după fiecare sinucidere, aș spune că Parisul are în codul lui genetic o doză serioasă de scârnav. Un miros putrid, de tuberculoză și de sifilis, pe care Celine l-a redat în Moarte pe credit atât de bine încât, după ce-am terminat cartea, am ascuns-o într-un colț de bibliotecă, să nu le infecteze și pe celelalte.
Gangul din care Louis-Ferdinand Celine a privit îngrețoșat parada prostiei și a lăcomiei Parisului de început de secol XX e plin de restaurante chic și magazine cu haine și bijuterii. Firme luminoase în limba chineză atârnă deasupra aleii pe care, în paginile Morții pe Credit, defilau sifilitici și zdrențăroși, servitoare promiscue și speculanți cupizi. Adresa pe care Diana a primit-o pe SMS de la unul dintre mulții ei amici erudiți ne îndreaptă spre un boutique cu țoale. Vânzătoarea, o doamnă distinsă la vreo 50 de ani, face ultimele retușuri la aranjamentul din vitrină și pare un pic surprinsă să ne vadă. E, totuși, prea devreme pentru shopping.
– Căutăm locuința lui Celine. Aici e?
Doamna lasă rochița să atârne pe manechin și se apropie de noi un zâmbet de elegantă surpriză. Surprinși suntem și noi că o vânzătoare de butic știe despre ce vorbim.
– Celine? Da, aici a locuit. Sus, la mansardă.
Ne arată o ușă albă și tăcută, ascunsă după balustrada scării interioare.
– Și ce e acolo? Se poate vizita?
– A, nu, nu e nimic de vizitat. Acolo ținem marfa.
Celine și-a dat singur cu opera în cap atunci când a scris critic la adresa evreilor. După Al Doilea Război, Franța îl condamna in absentia pe Celine la un an de închisoare și îi ștergea numele de pe lista oficială de cultural icons ale Hexagonului. Amnistiat câțiva ani mai târziu, Celine rămâne și azi un nume care nu se cuvine pronunțat fără măcar o sprânceană ridicată. Mansarda din Passage de Choiseul nu apare pe harta obiectivelor de interes. N-o găsești nici pe Internet. Fără Diana și Cristina, n-aș fi dibuit locul acesta niciodată.
La blanche-noire.
Luăm metroul până la stația Anvers. Ni se alătură și Iulia, sora Dianei. Ieșim de sub pământ cu ochii mijiți. Soarele strălucește glorios, aproape sonor, făcând să țipe verdele care acoperă colina Montmartre și albul basilicii Sacre Coeur.
Străduța care urcă spre sfântul lăcaș miroase omenește, a pateuri, a sirop și a cafea. Turiști veniți din toată lumea iau panta și aromele în piept, lepădându-se din mers de hainele groase. Pe mijlocul drumeagului remarc câteva mese în jurul cărora s-au strâns grupulețe de gură-cască. Scena îmi declanșează un sentiment familiar.
– Ce se întâmplă acolo?
– Alba-neagra. Ai noștri. În fiecare zi sunt aici. E teritoriul lor.
Privirea Iuliei mătură jenat pietrele din caldarâm. Nu-mi dau seama ce-o jenează mai tare: că e conațională cu protagoniștii sau că o astfel de scenă poate avea loc la doi pași de un landmark sacru – la propriu și la figurat – al Orașului Luminilor.
“Ai noștri” de la a doua masă au capturat deja un cuplu de turiști tineri pe care-i combină cu o viteză și o îndemânare demne de o cauză mai bună. Miza de 50 de euro de pe măsuța de placaj dispare între degetele ghiuluite ale unuia dintre complicii care fac pe animatorii și lansează sonor pariuri, pentru urechile naivilor. Operatorii sunt țigani sadea, asistenții sunt români hibrizi, cu ochi de Voroneț și inimă de țigancă. Mă apropii de cei doi turiști, o trag pe fată de mânecă și-o întreb, în engleză:
– De unde sunteți?
– Din Irlanda.
– Nu mai jucați. Plecați. Plecați acum. Or să vă ia toți banii.
Irlandeza dă din cap că da, a înțeles, așa simte și ea, dar nu schițează niciun alt gest. E paralizată de frică. Prietenul ei ține în mână o a doua bancnotă de 50 de euro și încearcă, fără succes, să urmărească mișcările rapide ale “operatorului”. În câteva secunde, banii schimbă iarăși mâinile.
Diana se strecoară lângă mine și-mi șuieră la ureche: Mișcă-te de-aici, vrei să te ia șmenarii la bătaie?
Mă uit în susul și în josul străduței după un polițist. Nu văd niciunul. Nici aici, nici lângă stația de metrou, nici la baza catedralei. Îmi pare rău de bieții irlandezi, care urmează să fie tocați de vii. Îmi pare rău și de Paris și de parizieni, dar n-am ce să le fac. Și-o merită din plin. Ziua în amiaza mare, în fața unuia dintre cele mai vizitate obiective turistice din capitala Franței, o bandă de escroci – indiferent de unde-ar veni ei – jefuiesc turiștii la drumul mare și nimeni nu-i întreabă de sănătate. Iar politicienii francezi dau vina pe România. Ce să facem? Să trimitem sectoriștii noștri la Montmartre pentru că jandarmul se însoară?
Ironic, prima uniformă care-mi iese în cale e gardianul din Sacre Coeur, care se repede la mine și mă atenționează sever că n-am voie să fac fotografii. Nici cu blitz, nici fără. PAS DE PHOTOS, MISTEHR! THIS IS ZE RHULE! Îi urez, în mintea mea, o sesiune de blanche-noire în ziua de chenzină.
Ca să-mi redea pofta de viață, fetele mă duc la Mur d’Amour, zidul pe care sunt scrise declarații de dragoste în toate limbile oficiale ale lumii. Trei asiatice frumușele se fotografiază în fața inscripțiilor și postează imediat imaginile pe Facebook, chirăind de parcă ar face nu știu ce nebunie. Probabil că da, în China sau în Taiwan, dragostea nu se afișează chiar așa, pe toți pereții. Francezii ăștia, mari perverși.
– Vezi? “Te Iubesc”-ul nostru e așezat central, la loc de cinste, chiar deasupra lui “Je T’aime”. Privirea Dianei mă împunge ca un deget jucăuș: hai, măi, zâmbește, de ce nu zâmbești? Zâmbesc. Și motanul începe din nou să toarcă.
Marele București.
România e peste tot în Paris, în toate formele ei. Ciocolată Poiana și șmenari, Brâncuși și cerșetori, statuia lui Eminescu de lângă Sorbona și melopeele lui Guță din metrou, te-iubesc-ul de pe zid și să-moară-mama de la colțul străzii mă fac să mă gândesc că, de unde Bucureștiul interbelic era supranumit “Micul Paris”, Parisul mileniului trei ar merita porecla de “Marele București”.
Va urma. Din episodul următor: cum am intrat în Sorbona prin efracție, drumul de la Pendulul lui Foucault la Codul lui DaVinci și zborul de la Paris la New York cu un avion prea mare ca să poată zbura.
Foto: Brăduț Florescu, octombrie 2011.
Comentarii - 13 Comentarii
Lasă un comentariu
Felicitari : Ati scris un articol mediocru, de roman atotstiutor si nemultumit.
Parisul nu este “marele Bucuresti”.
Nici Bucuresti-ul nu este “micul Paris”.
Din pacate oamenii sunt superficiali, vor citi aceste randuri si se va intari “mandria de mitic”. Chiar nu e cazul.
Cu surprindere am vazut ca Parisul este curat, civilizat si cu foarte putini tigani romani spre deosebire de Roma.
Roma este intr-adevar un Bucuresti mai mare doar datorita tiganiei si mizeriei.
Daniel, Radu, atata timp cat n-am livrat informatii incorecte, permiteti-mi sa povestesc ce-am vazut eu, nu ce ar fi trebuit sa vad. Calatoriile sunt frumoase tocmai pentru ca fiecare are dreptul sa vada altceva. Va multumesc pentru comentarii.
articolul e slab si exagereaza prezenta romaneasca la Paris
În sfârșit continuarea călătoriei! Am tot așteptat-o! ..
Referitor la comparațiile dintre Paris și București – îmi amintesc că Cioran zicea despre capitala Franței într-una din corespondențe: ”Parisul se întinde ca o uriașă balegă.” Ținând cont de atmosfera decadentă a Bucureștiului, cred că merge o reformulare: ”Micul Paris se întinde ca o balegă de dimensiunea numelui său.”
Pentru mine, Parisul are mai multe nivele, ca si metrourile si trenurile sale. Exista Parisul homelesilor si al imigrantilor foarte saraci, a caror viata ar fi fost cam la fel oriunde in lume, cel al imigrantului venit “sa faca bani” dar el traieste in mintea lui tot in locul de unde a venit, apoi al studentimii care umple terasele si casca gura prin parcuri, iar noaptea cluburile, apoi orasul familiilor boeme care ies cu copii de sub un an noaptea la 1 in restaurantul din colt si fac coada la cinema, mai e cel al batranilor simpatici cu franzele care-ti dau buna ziua pe strada ca la noi la tara, al negreselor cu turban colorat si 3-4 copii de mana, al manechinelor in pantaloni scurti si cu cizme lungi in picioare vara, si mai e si cel al bancherilor si corporatistilor de pe linia 1 la ceas de seara sau de dis-de-dimineata, cu bijuterii de diamante, pantofi de firma si ceasuri scumpe in metrou, sa nu uitam al artistilor si scriitorilor cu mustacioara care trag de-un pahar de vin o seara-ntreaga, sau al turistilor japonezo-chinezo-spaniolo-germano-polonezo-arabi, cete de gura casca si cumparat prostioare. Mai e si cel al batraiorilor cu Porsche veniti cu pipite la plimbare…dar si Parisul catolic cateodata, cand intri intr-o biserica ce te astepti sa fie goala ca asa ai auzit tu si cand colo, e plina ochi; mai sunt si stradutele si portile mari in spatele carora ghicesti o istorie cu marchizi si foste contese…si muuulte altele…uneori lumile astea aproape ca nici nu se intersecteaza.
Iti trebuie timp sa-l vezi si sa decizi in care dintre aceste “Parisuri” e locul tau; e un oras care te poate pacali la prima vedere. Important ca oricine isi gaseste un loc ;).
abia am aşteptat să apară din nou “În jurul lumii, cu Românii”. Aşteptăm continuarea.
Extraordinar articolul! A fost o lectura extrem de placuta pentru cineva care nu a ajuns inca la Paris.
Salutare ,
Faina povestea (sau misto:) ! E chiar asa : Parisul cu , cu toate ale sale , te poarta prin timp , te emotioneaza , ati da frisoane , ati umple ochii si inima de culoare de larma , dar si de muzica , de gusturi gurmande sau de putori cidate , necunoscute .
Oricum , Parisul fara tigani n-ar fi Paris , la fel cum tiganii care se trezesc dimineata si se duc la lucru … nu mai sunt tigani autentici . Nu gasesc in nici un fel frustrare atunci cand citesc printre randurile acestui articol … poate doar acea frustrare pe care ti-o da constienta neputintei de a face Lumea mai buna intr-o viata …
Am regasit Parisul (in toamna lui 2011) , alaturi de un prieten veritabil , pictor dement care-si respecta conditia cat si dezechilibrul liber ales : omul meu locuia in Orasul Luminilor cu mult timp inainte de a ajunge acolo , in metropola imperialista , progresiv populata cu un nou strat proletar multicolor si puturos . Vedeti voi : fiecare vede ce-l impinge inima sa vada . Am vazut si io tiganii care furau de la turisti : le-am facut cu ochiu’ si le-am zambit . Un tanar magrebian de un metru-nouazeci m-a confundat cu politia-in-civil si s-a repezit sa ma jigneasca si sa ma scuipe (era la el in cartier) : l-am injurat si io in romaneste ca sa fiu sigur c-a-nteles ca s-a-nselat , apoi i-am zambit si-am trecut mai departe . Catre pranz , in soarele tacut de toamna tarzie , ne-am plimbat printre targuri de biciclete vechi , carnati si branzeturi , am glumit pe pod (peste Sena) admirand vechea catedrala , dar si miile de lacate , lanturi , sfori (ba chiar si o pereche de chiloti de tanara fata:) legate de balustrada , ce pecetluiesc tot atatea povesti de iubire ce-au ajuns a se lega de acel pod , catre seara ne-am cumparat hasis si am poposit intr-un bar (pe langa Bastilia) unde canta muzica de pe vinil (un album atat de vechi si de original incat ne-am fotografiat cu el;) . Ne-am facut prieteni magrebieni si prietene frantuzoaice . Am baut mult si am ras si mai mult . Mai tarziu am renuntat la haine ca si cand asta ar fi normal (si chiar asa a fost 🙂 … In drum spre casa am cazut pe scari la metrou … rau de tot … , dar n-am patit nimic si … am mai tras o repriza de ras .
A doua zi am hotarat ca ami place la nebunie Parisul . Nu stiu daca decizia asta a fost influentata de cele cateva luni de Londra dinainte , dar , dupa ce trece socul societati capitaliste , poti avea sansa sa descoperi lucrurile bune , deosebite . Dar Asta nu se poate intampla numai daca incerci sa locuiesti aici : dupa doar o excursie (sau mai multe) nu poti obtine decat dezorientare sau concluzii false .
Sunt aici de numai un an si incep sa inteleg ca frustrarile nu folosesc la nimic , ca de fapt locuiesc intr-un loc unde altadata visam sa-mi petrec vacantele , dau tot timpul bani si tigari la lautari si impart meru zambete : e gratis si … extrem de rar se intampla sa nu fiu rasplatit cu zambete 🙂 .
Vlad ,
Grenoble 2012
douaj’de ani de Paris. cam aceeasi intrare în materie ca si “valduzzz”, semnatarul comentariului precedent, un oras de care m-am îndragostit definitiv în septembrie 1990. În articol am regasit ambianta pe care o descopeream în toamna aia, ambianta care ma tinea seri întregi în biblioteca Centrului Pompidou si nopti în pub-ul “The Sweeney Bar’, mai sus un pic de Mutualité (în fund, la subsol, era o salita de teatru unde când nu erau piese “underground” puteai sa stai trei ore de povesti prelungind la maximum o halba de Guinness, daca n-aveai bani de a doua). Ambianta cosmopolita de “auberges de jeunesse” si de restaurante chinezesti ieftine, de expozitii gratuite si de concerte de jazz improvizate. Souvenirs, souvenirs… mai încolo un pic, dupa jucatorii de alba-neagra, e casa lui Tristan Tzara, desenata de arhitectul austriac Adolf Loos, cu o gradina si un pasaj plin de verdeata, un loc superb pentru facut o declaratie de dragoste. De exemplu, orasului Paris. Locurile mele secrete de pe insula Hoëdic când vii sa le vezi, Bradut ?
Fain articol!
[…] la care Alianța SkyTeam a aniversat 11 ani de existență. Etapa blogo-jurnalistică se află la episodul 10. Urmează poveștile din Paris (încă una), New York City, Los Angeles, Shanghai și Dubai. […]
[…] și-a permis acest nimeni să scrie asemenea infamii? Cum a îndrăznit să mă compare el pe Mine cu piticania aia de orășel din Europa de Est? Cine e el și ce-a făcut în viață de cutează să mă prezinte în asemenea […]
[…] Paris – Dubai – Singapore – Melbourne – Auckland – Papeete (Tahiti, Polinezia Franceză) – Los Angeles – Paris. […]