În jurul lumii, cu SkyTeam și Românii (ep. 5): Cambridge. Schimbarea la minte.

Căderea în lume*

– Așadar, toți trei vă pregătiți lucrările de diplomă dacă înțeleg eu bine. Și după aceea ce-o să faceți?
– Păi mai întâi să le terminăm, zâmbi Mircea autoironic. Eu am scris jumătate din lucrare și m-am blocat.
– Eu mi-am ales subiectul, continuă Adriana, dar vreau să-l schimb. Și internship-ul ăsta îmi ocupă cam mult timp, deci poate din februarie încolo mă apuc serios de lucrare.

Bănuiala mea era că niciunul dintre cei trei doctoranzi nu voia să părăsească Universitatea și să se întoarcă în lumea reală, a oamenilor care au mereu dreptate. Dacă la capătul drumului se află un leu flămând, n-ai niciun motiv să te grăbești într-acolo. Dar mai devreme sau mai târziu, căderea în lume e inevitabilă.

În ce lume, însă? Mircea îmi mărturisește că vrea să mai facă cercetare câțiva ani, în America, în Africa și în insulele Pacificului, apoi să se întoarcă la București.

– Vreau să contribui cu viziunea mea la mai binele României. Pot face asta în educație, în cercetare, în jurnalism științific, deși de multe ori un microb îmi zice că ar trebui să încep o mișcare civică sau politică, pentru a aduce o adevărată schimbare. Mi-e teamă însă că nu aș fi original, că mai toți par că vor să facă asta în România de azi.
– Mircea, eu zic că adevăratele mișcări politice, acelea care schimbă ritmul societății, sunt cele care se petrec subtil, fără a fi declarate ca atare. Abia după o vreme, când ele încep să funcționeze și să cristalizeze rezultate, apar formulările explicite și, automat, ideile sunt arestate de către cei care tranzacționează pe piața publică a imaginii.

(Iete-te la mine! Am stat 5 ore la Cambridge și deja mă cred deștept. Mâine-poimâine o să am și dreptate.)

– Frate-meu a renunțat la o carieră frumoasă în publicitate și s-a mutat la Berlin, unde predă chitară clasică. Își urmează vocația. De câte ori vine vorba de revenit în România, mama, cu tot dorul care o chinuie, ne zice clar: Stați acolo! Sunteți nebuni dacă vreți să vă întoarceți! Străbunicul meu – care a murit în pușcărie – a scris în jurnalul lui că sfătuiește generațiile viitoare să nu intre în politică, pentru că un creștin adevărat nu are șanse în politică.

Dacă un creștin n-are șanse în politică, poate are șanse în marketingul turistic. Și Adriana se gândește să-i întoarcă României celălalt obraz, să revină în țară și să-și ofere expertiza operatorilor din turism. Mă întreabă dacă știu vreo companie românească de profil interesată în cercetare. Zâmbesc, dar nu spun nimic. Sunt la Cambridge, unde nu se cuvine să vorbești dacă nu ești sută la sută sigur. Poate există o companie și n-am auzit eu de ea.

Merii lui Newton

Parcurile Universității arată ca niște doctorate în horticultură. Iarba pare tunsă cu briciul. Tufele de flori și arbuștii se cocoață unii peste alții într-un haos perfect controlat care dă farmecul misterios al grădinilor englezești. Arbori seculari păstoresc suveran mica vegetație, dar până și cei mai înalți dintre ei se pleacă în fața unui pomișor pitic, ascuns la umbra zidului.

– Se spune că acesta este mărul sub care stătea Newton când l-a lovit Teoria Gravitației. Studenții se mai plimbă pe-aici când au nevoie de idei 🙂
– Ce bine mi-ar prinde și mie un măr din ăsta în curte…

Invidia e forma corupta și frustrată a admirației. Refuzul de a înțelege că avem gene, personalități și trasee diferite și că reușitele sau nereușitele noastre depind nu atâta de noroc, cât de modul în care am ales să ne adaptăm resursele la provocări.

A-i spune unui om că îl invidiezi – și a-l invidia sincer – ascunde o sămânță de otravă. Te invidiez, adică aș fi putut eu să fiu în locul tău, aș fi meritat la fel de mult ca tine această reușită a ta, dar n-a fost să fie. Mediul, norocul, destinul nedrept au făcut ca tu să fii acolo și eu – aici.

Invidia e un sentiment seducător și, pe undeva, natural. E prima reacție pe care un popor văduvit de oportunități o va da în fața succesului altora. O reacție greșită, pentru că din invidie nu se leagă nici dialog, nici prietenie, ci doar un compliment de fațadă și un dispreț îmbufnat în profunzime.

Mircea, Adriana și Claudiu sunt perfect invidiabili pentru stilul lor de viață, pentru șansele pe care le au înainte. Deși invidia mă tenta – după o îndelungată abstinență de la sentiment – am ales să îi admir și să caut în reușita lor o sămânță a reușitei mele. Mircea, Adriana și Claudiu sunt la Cambridge pentru că și-au dorit asta și pentru că au muncit și muncesc pe brânci, că nu le-a trimis Baronul Sainsbury elicopterul ca să-i facă studenți. Asta e o primă lecție.

Apoi, dialogul cu oameni de un asemenea orizont ar trebui prețuit ca un mare cadou. Chiar și o discuție de un ceas-două are darul de a-ți ordona ideile și a-ți disciplina argumentația. Vorba Adrianei, îți merge mintea altfel. Și nu în ultimul rând, a ține legătura cu niște oameni care știu ce vorbesc îți oferă un punct fix pentru momentele în care vei vrea să răstorni un pic lumea.

Am fi putut fi în locul lor sau nu. Am fi meritat sau nu. Cert e că, din douăzeci de milioane de români, 150 au ales să studieze la Cambridge și să învețe. Pentru ei, dar mai ales pentru noi. Oamenii mari sunt asemeni Mărului lui Newton. Putem cugeta la umbra lor, până când un fruct ne va pica în cap și ne va aduce trezirea. Sau îi putem tăia și arunca în focul micimii noastre.

*Expresia nu îmi aparține. “Căderea în lume” este titlul unui excepțional roman semnat de Constantin Țoiu.

Foto: Brăduț Florescu, octombrie 2011. Echipament: SONY Alpha NEX 5N.

(Va urma. În episodul viitor aflăm câteva locuri de taină din Amsterdam)