În Jurul Lumii, cu Românii (ep. 6): Amsterdam cu un joint în buzunar.

Winkel 43. Dinu Patriciu și plăcinta de mere.

Cartierul unde coborâm are o istorie amuzantă. În 1612, când a fost construit, i s-a spus “Het Nienwe Werk”, adică “Noul York”. 14 ani mai târziu, olandezii fondau pe coasta estică a Americii de Nord un alt oraș care s-a numit “New Amsterdam” până în 1664 și “New York” de atunci încoace. Mai pe scurt, la Amsterdam a existat un New York în perioada în care actualul New York se numea New Amsterdam. În cele din urmă New York-ul din Amsterdam a devenit Jordaan și s-a terminat cu zăpăceala.

– Am ajuns. Acesta este Winkel 43, unul dintre cele mai bune locuri pentru micul dejun din oraș. E popular printre localnici, turiștii nu știu de el. O să vezi în meniu foarte multe bunătăți, dar lucrul pe care trebuie neapărat să îl încerci este plăcinta cu mere. Cea mai bună din Amsterdam. Dacă nu din Olanda. Dacă nu din toată lumea.

Ne așezăm la o măsuță afară, să putem fuma. Alehandra ochește un ospătar și îl mitraliază fără ezitare cu o comandă. Aia, aia, aia și aia. Și repede dacă se poate, că ne grăbim. Ospătarul intră clătinându-se. Până vin cafelele, încerc să pun pe hartă viața Alehandrei. Îmi răspunde la întrebări deschis și detașat, de parcă ar vorbi despre o cunoștință.

– Ce făceai în “viața dinainte”?
– Marketing și comunicare. Ca toată lumea, nu? 🙂 Am lucrat la Petrom, Rompetrol, la Propaganda și într-o companie de farmaceutice.
– Și nu era bine?
– Ba da, dar după 3-4 ani mi-am dat seama că vreau alte lucruri decât cele care mi se profilau la orizont.
– Cum ar fi…
– Profesional, voiam să pun ceva teorie la baza lucrurilor învățate empiric, la locul de muncă. Voiam să merg din nou la școală, la o școală serioasă, unde să-mi așez cunoștințele corect în cap.
– Și personal?
– În primul rând am vrut să fiu de capul meu, departe de toți cei de-acasă. Adică să văd ce pot face și ce nu pot face singură, fără ajutorul sau sfatul altora. Voiam să am din nou sentimentul acela că lucruri minunate și neprevăzute se pot întâmpla în orice clipă, sentiment pe care nu-l mai aveam în România în niciun plan. Voiam să văd cum e să trăiești înconjurat de oameni zâmbitori și relaxați, să fii o rotiță într-un sistem care funcționează, cum e Olanda.
– Cum ai procedat?
– Am aplicat pentru o bursă la Fundația Dinu Patriciu.  Am obținut-o, că avusesem note bune în facultate, cursuri post-universitare și ceva experiență în industrie. Am venit, am făcut școala (la Universiteit Van Amsterdam), m-am înscris la master și am decis să rămân aici. Atunci, fără să îmi dau seama, am făcut o greșală: una dintre condițiile acordării bursei era să mă întorc în România, lucru pe care nu l-am realizat. Refuzând să mă întorc, a trebuit să returnez banii. Acum Lucrez la Philips, tot pe marketing. Din ce câștig, îmi plătesc chiria , datoriile și-mi mai rămân bani să mănânc o plăcintă cu tine. Care tocmai a venit. Ia gustă și spune-mi ce crezi.

Sper că nu se așteaptă nimeni să descriu o plăcintă cu mere cu aceeași pasiune cu care aș zugrăvi o insulă pustie sau un munte cu capul în nori. Bunătățile culinare sunt specialitatea Elenei. Am să fac trei încercări și o alegi tu pe cea care-ți place.

1. Dacă vrei să te droghezi cu adevărat la Amsterdam, mănâncă plăcinta de la Winkel 43.
2. Dacă Jimmy Hendrix, Kurt Cobain și Amy Winehouse ar fi descoperit plăcinta de la Winkel 43, ar fi trăit și astăzi.
3. Plăcinta de mere de la Winkel 43 este cel mai bun produs Apple din istorie.

Cu mintea amețită de parfumul merelor coapte, sesizez târziu mâna întinsă către mine și zâmbetul copilăresc care-o însoțește.

– Salut. Eu sunt Dani. Scuze c-am întârziat. Zi și tu, cum e plăcinta asta…nu c-ar trebui scoasă în afara legii?

Ce nu știam că.

Dani are la dispoziție o oră în care să facă pe ghidul, după aceea urmând ca Alehandra să preia frâiele puterii. Începe să plouă mărunt. Scoatem umbrelele, dar vântul ni le dă peste cap.

– Ce vreme câinoasă. Trebuia să fi venit ieri când a fost soare.
– Lasă, Dani, ziceți mersi că plouă. Se face porumbul.

Zgribuliți, luăm vântul în coarne ca niște berbeci și pornim pe Neege Straatjes, zona de shopping și cafenele. Tovarășii mei de drum inițiază un tir de știați-că-uri:

– Știai că Amsterdam este orașul cu cele mai multe muzee pe metru pătrat? Sunt 37 de muzee în oraș, printre care Rijksmuseum, Muzeul Van Gogh, Stedelijk, Muzeul Tropicelor, Muzeul Rezistenței, Muzeul Pipelor, Muzeul Diamantelor și Muzeul Ajax Amsterdam.
– Știai că Amsterdam Stock Exchange este prima bursă din lume, înființată în 1602?
– Da’ știai de ce sunt înclinate casele vechi din Amsterdam? Fiindcă pe vremuri totul se transporta cu barca, pe canale. Voiai să cumperi un butoi de brânză, agățai o funie de cârligul de la streașină, ridicai butoiul până la nivelul apartamentului tău și-l băgai în casă pe fereastră. N-ai fi putut să faci treaba asta dacă nu aveai casa înclinată.
– Dar voi știați că eu am înghețat?

Intrăm într-un restaurant indonezian. Încerc să vorbesc cu patronul în limba lui maternă. Zic să-i fac o surpriză. Nu înțelege, cu un zâmbet. E chinez din Canton. Mă întreabă: Spreekt u Nederlands (vorbiți olandeza)? Asta ar fi culmea. Din fundul sălii ne zâmbește un Happy Buddha. Bem un ceai englezesc.

– De mâncat mâncăm la bibliotecă, mă anunță Alehandra.
– Perfect. Și după aceea mergem la un muzeu să bem ceva și să dansăm. Sau nu, mai bine facem chef într-o catedrală.
– Nu glumi cu lucruri sfinte! Ia uită-te la clădirea aia pe care scrie Werck. Ce crezi că-i înăuntru?
– O bisericuță, ceva.
– Asta a fost demult. Acum e club. Deci mâncăm la bibliotecă.

Openbare Bibliotheek. Burta pe carte.

Așa cum aveam să descopăr și la Paris câteva zile mai târziu, biblioteca – în accepțiunea sa modernă – nu este un templu al studiului, ci un loc de întâlnire între oameni și cultură. Biblioteca Centrală din Amsterdam e un spațiu multi-media și multi-purpose în care cunoașterea se servește la pachet cu divertisment și viață socială.

OBA este cea mai mare bibliotecă publică din Europa, întinzând oferta de carte, film, artă și relaxare pe o suprafață de 28.500 de metri pătrați, de patru ori cât terenul pe care joacă Ajax. La baza scărilor rulante, o pianină stă permanent deschisă celor care vor să-și încerce talentul. Cu degetele înghețate, le dedic Alehandrei și lui Dani un cântecel siropos.

Biblioteca atrăgea trecătorii ca o tarabă cu covrigi calzi. Sute de studenți, turiști, pensionari și bunici cu copii se dădeau în susul și în josul celor 10 etaje ale clădirii de lângă Centraal Station. Cei mai mulți nu veniseră să-l citească pe Dickens sau să studieze fizica cuantică, ci să petreacă un ceas-două într-o lume caldă și colorată, plină de tentații accesibile tuturor. Un mall de cuvinte, sunete și imagini unde întinzi mâna, iei și nu trebuie să plătești nimic.

Poți să intri în OBA și să nu mai ieși niciodată. N-ai nevoie. Există capsule unde te poți închide ca să studiezi nederanjat, ai dușuri, internet gratuit ca să-ți anunți părinții că ești viu, ai camere unde poți asculta muzică sau viziona filme (eventual inviți și-o fată pe la tine), iar ultimul etaj îți oferă o perspectivă perfectă asupra orașului și un restaurant bufet cu tot ce-ți poftește stomăcelul. Din lipsă de timp am sărit peste mesele cu cărți, albume de artă și Mac-uri și ne-am oprit la cele cu mâncare.

Mini-interviu cu mine la Radio România Cultural:

– Domnule Florhescu, care este rhestaurhantul dumneavoastrhă prhefherat?
– Biblioteca Centrhală din Amsterhdam, domnișoarhă.
– Și ce serhviți acolo?
– Culturhă pe pâine de secarhă.