În Jurul Lumii, cu Românii (ep. 6): Amsterdam cu un joint în buzunar.

Acceleratul Iași-Viena-Bruxelles.

Dani e al doilea ieșean pe care l-am întâlnit în călătoria asta, după Iulia. Nu și ultimul. Oamenilor ăstora din Iași pare că le-a turnat Dumnezeu dulceață în inimă, așa-s de blânzi și de primitori. Când i-am zis asta vecinului meu Laurențiu, omul a pufnit în râs:

– Aș! Du-ti tu acușa la Ieși șî viezi cum îs uaminii care-or rămas acuolo.
– Auz, Laurențiule? Dacă tăț ieșenii inimoș or plecat în lumi ca tini, tot îi bini: nu s-o pierdut bunătati din bunătati. Băietanul aista di l-am întâlnit la Amstierdam o fost tari di triabă.

Băietanul Dani și fătuca lui, Bianca, au părăsit Moldova natală aproape imediat după terminarea facultăților. Dani, absolvent de Relații Internaționale, s-a angajat la Viena. Bianca, licențiată în marketing, a găsit un internship la Amsterdam.

– Am făcut naveta între Austria și Olanda. Uneori ne dădeam întâlnire la jumătatea drumului, printr-o capitală europeană unde puteam ajunge repede și ieftin. Ne vedeam odată la 6-8 săptămâni. Așa a trecut un an și jumătate.

În noiembrie 2010, Dani a găsit un job la biroul din Bruxelles al Electrolux. L-a luat fără să ezite. Acum e mult mai aproape de iubita lui.

– Cu trenul, în trei ore sunt aici. Petrecem fiecare week-end împreună. Altă viață.
– Bianca unde e?
– Vine ea, n-avea grijă. E la un interviu. A terminat stagiatura și acum își caută un job.
– Și tu? De ce nu-ți cauți și tu de lucru pe-aici?
– Îmi caut, îmi caut, da-i greu dacă nu vorbești olandeză. Știi unde mi-am pus CV-ul? La oamenii ăștia de te-au trimis în jurul lumii.
– La SkyTeam?
– Fix la SkyTeam. Sper să mă sune.

În mod șocant și neașteptat, Dani nu m-a rugat să-i pun o pilă.

Cea mai mare din parcare.

E rândul meu: știai că Amsterdam este cel mai biciclist oraș din lume? Jumătate dintre locuitori merg zilnic pe bicicletă. Știai că 80 la sută o fac cel puțin odată pe săptămână? Știai că, zilnic, se parcurg pe bicicletă două milioane de kilometri în oraș? Știai că în Amsterdam se află cea mai mare parcare de biciclete din Europa și una dintre cele mai mari din lume? Nu știai. Sau, dacă știai, fii drăguț și prefă-te mirat de ce-o să-mi arate Dani.

– Treaba stă așa: pleci de-acasă cu bicicleta, pedalezi până la gară, lași bicicleta în rastel, iei trenul. Îți faci treaba unde-o ai, iei trenul înapoi, ieși din gară, uiți unde ți-ai lăsat bicicleta, o cauți două ore printre celelalte mii de biciclete, lași bicicleta acolo, te duci la un magazin și-ți cumperi alta. Pe care pedalezi până acasă. Odată la două-trei luni, vine o firmă, ridică bicicletele abandonate și le scoate la vânzare.

Parcarea de trei etaje poate găzdui aerisit 2.500 de biciclete. La ora asta, după estimarea lui Dani, sunt de două ori pe-atâtea.  Mersul cu bicicleta în Amsterdam nu e un moft, ci un stil de viață asumat de toată lumea, inclusiv de autorități. Orașul e prea mic pentru mașini. Și prea mare pentru pietoni, lucru pe care îl realizez în secunda în care un ghidon trece vâj la doi de umărul meu.

– Vezi, râde Dani, fii atent, ai călcat pe pista pentru biciclete. E periculos să faci așa ceva în Amsterdam. O să te trezești cu o palmă după ceafă.

Dumnezeu, muncă și dragoste.

Intrăm să bem suc la Palladium, un bar fițos de pe Liedsplane. Găsim cu greu o masă.

– Unii îl preferă pentru cafeaua de dimineață, alții pentru cocktailuri, alții pentru petreceri.  E plin non-stop, își reintră Alehandra în rol.

Apare și Bianca. Ne întindem la vorbă. Planuri de viitor? Pe când un nou album? Chestii de-astea.

– Planul de viitor e simplu: să ne găsim job în același loc. Ori în Amsterdam, ori în Bruxelles, ori undeva în Germania. Să ne așezăm, cum se spune. Și pe urmă, na, să fim sănătoși, să călătorim în Asia și, dac-o da Dumnezeu, să ne deschidem un business cu rădăcini în România.
– Cum a mers interviul, Bianca?
– Așa și așa. De când am venit aici, multe s-au întâmplat și nu s-au întâmplat. Dar eu am încredere că e un rost în toate. Viața, până acum, mi-a confirmat asta de fiecare dată. Am avut câteva interviuri extraordinare care nu s-au concretizat într-un job, din motive mai mult sau mai puțin dureroase. Nu s-au concretizat încă. Așteptăm amândoi cu inima strânsă deznodământul, care-ar trebui să apară în decembrie-ianuarie. Doamne-ajută pentru acel dram de noroc de care am nevoie ca să obțin permisul de muncă. Am tras din greu până acum și cred că merit să muncesc. Nu cer nimic mai mult decât să muncesc. Când o să mă duc la lucru în prima zi, o să mă simt ca în vacanță. Serios.
– Dacă muncă e ce-ți dorești, o să te-ajute Dumnezeu. Și dumneata, Alehandra? Ce planoare ai?
– Nușce vreau să fac și, sincer, îmi place oarecum chestia asta. Nu știu dacă o să rămân toată viața corporatistă, nu știu nici dacă o să rămân în Olanda. Încerc să-mi fac o viață aici, să-mi plătesc datoriile, să învăț permanent ceva nou – am terminat de curând un curs de olandeză. Vreau să devin un om mai bun, să-mi finalizez masterul și să…fall in love again, haha.

Ne-am terminat sucurile și am ieșit să ne mai plimbăm puțin, că apăruse soarele. Apoi ne-am risipit întru dus acasă, făcut gigea și întâlnit pentru cina de bun rămas.

Flămânzii și flamanzii.

Ca să nu-i mai știe plecați la capătul pământului după o ciozvârtă gustoasă, vecinii din Belgia le-au adus olandezilor din bucatele lor. Treaba pare să fi funcționat. Cafe Gollem era plin de olandezi înalți și slabi care morfoleau cu poftă delicatesele bucătăriei belgiene și preacuvioasa bere călugărească. Ceea ce aveam de gând să fac și eu cât mai degrabă.

– Ce doriți să beți?
– O bere.
– De care?
– De care-aveți?
– De toate.
– Silva, Ursus, Bergenbier, Ciuc, Gambrinus?
– De astea n-am auzit. Dar avem două sute de feluri de beri belgiene de abație.
– Dani, ce recomanzi?
– Să aleagă domnișoara. Sunt în Belgia de doi ani și n-am reușit să le încerc pe toate.

Domnișoara ne-a adus un Chimay Blue, apoi un sortiment de Trappistes, apoi a venit mâncarea, (re)comandată de Bianca. Un flemish stew atât de bun că îmi venea să-mi trimit și eu CV-ul la SkyTeam și să rămân în Amsterdam. Apoi au venit doi blonduți, au cântat la chitară Extreme și Neil Young, fetele au trecut pe vin franțuzesc, noi am mai degustat niște preacucernicie și ne-am simțit pentru un ceas ca niște mari exploratori olandezi debarcați pe o insulă cu femei frumoase și mâncare bună. Cât despre soare – firește că lipsea. Era noapte, să nu cerem imposibilul.

Norocul! Norocul!

A doua zi mi-am petrecut-o alături de echipele KLM și SkyTeam, întâlnire despre care o să povestesc într-un intermezzo separat. Șoferul care m-a luat să mă ducă la Schiphol se născuse în Surinam din părinți indonezieni și era cetățean olandez. Avea înconjurul lumii în sânge. Pe drumul spre aeroport, un curcubeu imens, al cărui arc părea să înceapă la 50 de metri de șosea, înfrunta norii negri care-și umflau mușchii dinspre nord. Venea o furtună de cea mai bună calitate.

Am făcut repede check-in-ul la desk-ul dedicat băieților cu carduri, am dat o raită prin Crown Lounge, am fumat o binemeritată țigară și, cu pașaportul și cu cartea de îmbarcare în mânuță, m-am îndreptat spre controlul de securitate.

Norocul! Norocul a făcut să prind puțină coadă în față (ciudată expresie). Zâmbindu-i relaxat polițistei de frontieră care efectua un body check la cinci metri în fața mea, am băgat mâna în buzunarul jachetei. Degetele mi s-au înfășurat în jurul unui obiect de plastic care n-avea ce să caute acolo. Prea mare ca să fie pix și prea rotund ca să fie brichetă. Cadoul de la Michael și Penka.

Tot norocul a făcut să existe un coș de gunoi foarte aproape.

(Va urma. În episodul următor: Roma.)

Foto și video: Brăduț Florescu, octombrie 2011.