În jurul lumii, cu Românii (Ep. 7): Roma. Cu câciulile pă frunte.

– Badea Cârțan a plecat pe jos din satul natal visând să ajungă la Roma. A făcut o lună și jumătate pe drum. În ziua în care a ajuns în oraș, s-a dus direct la columnă și a îngenuncheat. “Bine te-am găsit, maică Romă”, ar fi spus. Apoi s-a culcat chiar aici, lângă soclu. Dimineața, un polițist care patrula pe-acolo îl vede Badea Cârțan, bărbos, îmbrăcat cu cojoc și cu câciula trasă pe ochi și începe să strige “A picat un dac de pe columnă, a picat un dac de pe columnă!” Povestea a făcut vâlvă în presa de-atunci și Badea Cârțan a devenit o mică celebritate în Roma și un personaj simbolic în România.

În cele două milenii care ne despart de războaiele daco-romane, din “Traian” s-a ales un președinte, iar “Dacia” s-a consacrat drept cea mai ieftină mașină europeană. Dacii au continuat să pice de pe columnă, cu precădere după 1990, până când numărul lor a depășit un milion după statisticieni, două milioane după rasiști.

Contra-atacul dacilor, amânat (sau planificat) timp de două mii de ani, a pulverizat orice rezistență. Învinșii lui Traian au cucerit Roma, impunându-și limba, cultura și obiceiurile. Împăratul se zvârcoșete în urnă. Român egal roman plus câciulă. Câciula lui Badea Cârțan.

În față la Basilica Santa Maria degli Angeli e dei Martiri, un tinerel a întins o mică tarabă unde, zice el, strânge fonduri pentru bolnavii de SIDA. Roma e plină de filantropii similare, pe care le bănuiesc a fi o formă ceva mai civilizată de a cerși. Îi dau, totuși, un euro, să nu mă bată Sfânta Fecioară. Tinerelul îmi mulțumește în italiană, apoi îmi vede aparatul foto la gât și trece pe engleză.

– Where are you from, sir?
– Romania.
– Romania? Ce faci, draga?
– Bine, draga! Și tu tot român?
– Nu, eu sunt italian. Dar eu am avut prietena româna, din Timicioara. Desparzzit. Cheltuit tot, plecata cu altrul.
– Ai face mult mai mulți bani cu povestea asta decât cu campania anti-SIDA. E la fel de dureroasă și mult mai credibilă. Înțeleg prin ce-ai trecut. Mai ia un euro.

Transhumanța

Laura insistă să oprim la “cea mai bună gelaterie din Roma”. Luăm fiecare câte o înghețată, mare ca torța olimpică și gustoasă ca o medalie de aur și ne așezăm sub cerul de cea mai bună calitate care emană de dincolo de zidul Vaticanului.

Magda, Laura și Mihaela, trei fete frumoase topind caramel și frișcă pe limba română la doi pași de pioasa rezidență a lui Dumnezeu, iată o dovadă științifică a superiorității noastre biologice, culturale și religioase în spațiul Peninsulei Italice. Mă trag într-un colț și pregătesc aparatul foto.

– Nu, te rog, nu mă poza. Nu-mi place cum arăt în poze. Și nu vreau să se știe că sunt aici.
– De ce Laura, fugi de cineva? Te caută cu poliția?
– Nu, pur și simplu nu vreau. E o superstiție de-a mea.

În orice joc apar, mai devreme sau mai târziu, supersițiile. Fotbaliștii smulg un fir de iarbă înainte de a intra pe gazon. Tenismenii evită echipamentul galben. Pescarii scuipă momeala înainte de a o înfige în cârlig.

Călătoriile sunt un joc de-a libertatea care angrenează o întreagă alchimie de eresuri. Călătoriile sunt sursa celor mai populare și mai adânc ancorate superstiții: aduce ghinion să te întorci din drum, la fel și dacă o pisică neagră sau un călugăr îți taie calea. În schimb ai noroc dacă-ți îți iese cu plin, dacă găsești o potcoavă sau dacă o pasăre te gratulează din zbor cu un găinaț. Toate aceste credințe au de-a face cu drumul, cu necunoscutul, cu lumea largă în care fizica și metafizica de-acasă își pierd influența protectoare.

Nici mie nu-mi place să fiu fotografiat atunci când călătoresc. Mi se pare că fiecare poză ia prizonieră o bucată din mine și o leagă pentru totdeauna de locul respectiv. Dacă m-aș lăsa pozat în fiecare loc pe unde umblu, aș ajunge numai piele și os. Am speculat superstiția Laurei și i-am propus un compromis: eu nu o fotografiez (prea des) și ea îmi explică după ce reguli își joacă libertatea.

– Liberă m-am simțit mereu. Liberă să plec de oriunde și din orice am considerat că nu îmi mai priește, că nu mă mai hrănește, că am consumat. Nomadismul este starea noastră naturală. De aceea, povestea libertății mele nu se reduce la plecarea din România. Ca să-ți fac un rezumat superficial, Romania este o etapa karmica; Italia – un popas.
– Cât de lung?
– Stau la verișoara Magda câteva luni, pe urmă o să mă mut în Sicilia, apoi mai văd. N-am plecat din România pentru a mă așeza și nu cred că e mai bine acolo sau aici. De ce-ar trebui să fac o alegere, să decupez un pătrățel? Nu vreau să emigrez sau să imigrez. Vreau să migrez, să transhumez.

Balaurul plătește bine

Vaticanul e sub demonic asediu. Un balaur cu douăzeci de mii de picioare, zece mii de capete și cinci mii de aparate foto bate la poarta Basilicii. Cei 148 de sfinți cocoțați pe colonade ar putea să arunce asupra monstrului căldări de agheasmă sau proiectile cu tămâie, dar preferă să n-o facă. Turismul aduce Vaticanului 100 de milioane de euro anual, acoperind o treime din cheltuielile sfântului oraș. Cu capul înțepenit în ușa bisericii, balaurul dă din coadă, gata-gata să ne strivească.

– N-are rost să stăm la coada asta. Mai bine mergem să mâncăm. A sunat Paul, vine și el.

Întors printre cele lumești, îmi permit să aprind o țigară înainte de a purcede spre tramvai. Simt o bătaie pe umăr. Un moșuleț uscat și mustăcios îmi face semn să-i dau un foc, că n-are. Bag mâna în buzunar, scot o brichetă bleu și i-o întind.

– Puteți s-o păstrați, dacă vreți. Am două.

Moșul ia bricheta și o trântește cu furie de asfalt, gesticulându-și sugestiv urletul:

– Lazio? Ma vaffanculo!

(Povestea de la Roma va continua în episodul 8)

Foto & video: Brăduț Florescu, octombrie 2011.