În Jurul Lumii, cu Românii (Ep. 8): Trei motive să pleci din România.

– Viața mea aici? E mereu în mișcare. Sunt o mare susținătoare a cinema-ului independent și m-am implicat în multe proiecte de genul acesta. Cred că toți tinerii ar trebui să fie curioși, să se implice în cât mai multe lucruri. Să-și creeze orizonturi noi, să aibă curaj, să riște, să deschidă mintea. Monotonia e elementul cel mai periculos, atât pentru minte cât și pentru suflet. Monotonia și lipsa de personalitate. Mă mișc mult, lucrez mult, mă zbat. Am jucat teatru, am jucat film, am lucrat și la pelicule documentare. Da, mă simt împlinită, dar nu pentru că fac proiecte sau pentru că joc pe scenă și oamenii mă aplaudă. Cele mai importante realizări ale mele sunt de ordin interior: serenitate sufletească, echilibru și creștere zilnică.

(vezi mai jos un scurt metraj în care joacă Andreea; altul n-am găsit pe YouTube)

Nu suntem 100% ceea ce ne naștem.

Printre multele calități ale Andreei nu se numără și simțul orientării. Ne rătăcim prin Roma. Miha sună ca să ne repereze și recupereze. Fetele încep conversația în română, apoi o dau pe italiană. Pare mai eficientă pentru astfel de situații. Când ți-ai împărțit viața între două țări, e greu să spui căreia dintre ele îi aparții.

– Sunt un cetățean european. Sau, dacă vrei, sunt „una romena romana” (o româncă romană). Nu suntem 100% ceea ce ne naștem. Dar e important să nu uităm. România e o țară minunată unde mă întorc cu plăcere în vacanță sau pentru proiecte. O bucată a inimii mele a rămas acolo, în special alături de bunicii mei pe care îi am mereu în suflet și alături de unchiul meu care m-a crescut cu grijă și gingășie. În Italia am totul și am devenit o parte din ea. Maturizarea, formarea, personalitatea mea s-au definitivat aici. Cred că și aici și acolo ar trebui să se schimbe multe. Pentru un viitor. Nu pentru un viitor mai bun, ci pur și simplu pentru ca să existe un viitor.

Miha ne găsește și ne remorchează până la Osteria della Carne, restaurantul ales pe sprânceana ei de maestru bucătar. Reține numele. Ospătarul care ne conduce la masă e  elegant în gesturi, ales în vorbe și născut la Turnul Severin. Urmează un haos total. Andreea pălăvrăgește în italiană cu Mihaela, eu discut în română cu ospătarul Cristi. Totul se termină într-un hohot general când Laura, care citise meniul până îl tocise, realizează că nu se poate atinge de niciuna dintre cele 100 de specialități.

– Osteria della Carne? Păi eu sunt vegetariană!
Cristi zâmbește, țintește o clipă tavanul și revine printre noi cu o soluție demnă de geniul românesc.
– Nicio problemă. Vă facem o salată de pui fără pui.

Dansând cu Mihaela.

Mihaela (a nu se confunda cu Miha) n-a plecat din România de disperare. Nici nu pare genul care să dispere. Mihaela tratează fiecare subiect ca pe un partener conjunctural de dans. Îl acceptă din curtoazie, îl învârtește prin mijlocul sălii de bal până îl amețește, apoi îi dă un brânci sarcastic pe scaunul de unde-a venit. Niciun subiect nu poate s-o țină pe Mihaela în brațe mai mult de două minute. Doar soțul ei poate.

– N-am avut nicio intenție să plec din România, cu atât mai puțin în Italia, care suna atât de clișeistic. Dar în primăvara lui 2008 eram în vacanță la Lisabona și vorbeam pe chat cu verișorul unei foarte bune prietene de-ale mele. L-am întâlnit personal în august, în noiembrie ne-am căsătorit și un an mai târziu l-am urmat la Roma, unde Adrian trăiește de 18 ani. El lucrează ca barman, eu muncesc la Digi Mobil Italia. Alte întrebări?
– Prin comparație cu el și cu fetele, care-s aici de o viață, tu abia ai venit. Cum ți se pare Roma?
– Ca o casă. Îmi place că e mare, că are multe parcuri, piețe, spații deschise, îmi place că ai acces la cultură de calitate. La oameni îmi place că au simțul umorului. Nu-mi place că sunt xenofobi. Îmi place că sunt relaxați și sfătoși. Nu-mi place că sunt libidinoși. Și-mi place că funcționarii publici te tratează cu respect, că pensionarii își pot permite să trăiască din pensie și că italienii, în general, știu să țipe și să-și ceară drepturile.
– Te mai întorci în România?
– Cum motivația plecării mele n-a fost disperarea, m-aș întoarce și nu m-aș întoarce. Aș reveni doar dacă aș avea un job bine plătit. Și, evident, astfel s-ar reîntregi și familia. De ce nu m-aș întoarce? Pentru că știu că se poate mai bine, chiar dacă acest mai bine presupune un efort personal, la naiba. Pentru că sistemul e mult prea corupt ca să nu pice tot timpul cei mici și cei goi, pentru că sărăcia i-a înrăit pe oameni. Și pentru că nu mai vreau să aud eternele rețete de „așa se face” și „așa trebuie” pe toate temele posibile, trăit, iubit, crescut copii.

Paul al Romei.

Pe Paul l-am întâlnit și în prima, și în a doua zi la Roma. Și tot timpul ținea sub braț o carte, pe care o deschidea în tramvai, în timp ce aștepta metroul, între două feluri de mâncare, între două propoziții ale noastre. Paul își ridică ochelarii cu rame argintii din paginile cărții doar atunci când discutăm ceva interesant sau când îl întrebăm ceva. Deîndată ce conversația se diluează, tânărul revine la citit.

– Te pregătești de vreun examen?
– Nu. Îmi place să citesc, pur și simplu. E pasiunea mea.

Putem să-l eliminăm și pe Paul din lista românilor plecați pe fondul disperării.  De fapt, el nici n-a vrut să vină la Roma. Italienii l-au cerut. Orădean “prin educație”, cum se autocaracterizează, Paul a absolvit Dreptul la București, a lucrat o vreme în avocatură, apoi s-a angajat ca jurist la Enel. După doi ani de muncă în România, a fost detașat la Roma. A acceptat cu bucurie deși, profesional, noua poziție nu-i aducea vreun mare avantaj.

– Am acceptat pentru experiența de viață și pentru că urma să trăiesc într-o țară cât încape de frumoasă. Acasă nu am lăsat decât un pisic care mieuna în exces. Și pe iubita mea, cu care am agreat că suntem suficient de puternici ca să mergem înainte, urmând să petrecem cât mai mult timp împreună, aici.
– Ești foarte tânăr. Cum arată viața ta la Roma? Ai prieteni, te distrezi?
– În cursul săptămânii muncesc 8-9 ore pe zi, dar în weekend-uri plec să mă plimb pe la Viterbo, Tivoli, Napoli sau Sermoneta. Există o micuță comunitate de români în firmă. Ieșim, gătim, facem cumpărăturile împreună, suntem ca o mare familie extinsă. Nu doar români. Recent m-am împrietenit cu ruși și cu slovaci.
– Cu italienii nu?
– Cu italienii e destul de greu să legi o relație apropiată, chiar dacă ies cu tine în oraș la distracție. M-am apropiat însă de o colegă de-a mea, care e un super-om și are o familie foarte frumoasă. Ea mi-a arătat că poți să îmbini munca și viața personală, că nu trebuie să devii un părinte isteric, megastresat și că poți avea o relație fericită și după 20 de ani de căsnicie. Eu nu credeam că se poate, având în vedere cazurile pe care le-am întâlnit în România.

Ce nu înțeleg italienii. Lecțiile Romei.

– Paul, tu te-ai simțit discriminat ca român în Italia?
–  Unii dintre colegii mei au avut probleme să-și închirieze apartamente sau să-și deschidă cont bancar. Au avut probleme doar pentru că erau români. Dar mie nu mi s-a întâmplat nimic de genul acesta. Am vorbit cu italienii despre români și, din păcate, percepția este că femeile noastre sunt prostituate sau badante (îngrijitoare de bătrâni), iar bărbații sunt faianțari sau zugravi. Una dintre întrebările care mi s-au pus cel mai des a fost: de ce se bea atât de mult în România? Italianul bea o bere sau un pahar de vin și gata. Un alt lucru pe care italienii nu-l înțeleg la noi este violența față de femei. Lipsa de respect față de femei. Pe ei îi intrigă astfel de lucruri.
– Citești ca să înveți lucruri noi. Ai acceptat să vii la Roma din același motiv. Ce-ai învățat până acum?
– Italia m-a învățat că nu trebuie să ai prejudecăți. Am rămas surprins de cât de multe strânsesem în mine. De pildă, priveam orice artist stradal ca pe un escroc, dar aici am văzut oameni cu adevărat talentați dansând sau cântând pe stradă. Chiar erau artiști. Lunile petrecute la Roma mi-au oferit mai mult timp să mă gândesc la mine și cumva am devenit un om mai credincios. Înainte preferam să-mi ascund acest sentiment și față de ceilalți, și față de mine. Una peste alta, anul meu la Roma este o experiență care se va distila în timp.

Acestea fiind spuse, Paul reveni cu nasul în carte și, până ne aduse Cristi nota de plată, mai citi două pagini. Ieșim în strada goală. Nu mai am țigări, iar singurul automat care vinde tutun se află după colț, în incinta unui bar de noapte cam deocheat. La ușă, un badigard fioros mă măsoară din priviri. Calculul îi dă că sunt de 4 ori și jumătate mai mic decât el. Deci pot intra. Îl abordez pe românește.

– Mulțumesc, frățioare. De unde ești?
– De lângă Bârlad, frățioare. De lângă Bârlad.

(În episodul următor: sunt fugărit de românii de la Praga!)