În jurul Lumii, cu SkyTeam și Românii (ep. 4): Fetele umane ale Londrei.

Plecăm din diverse motive. Unii pentru bani, alții pentru deschidere și oportunități, unii pleacă pur și simplu pentru că s-au săturat și alții pleacă pentru a-și pune la adăpost valorile. Atunci când mediul în care trăiești te împinge să te lepezi de tot ce crezi și prețuiești pe lume, trebuie să-ți iei caracterul în brațe și să fugi departe. Unii pleacă pentru a putea continua să fie buni. Cred că e și cazul Iuliei.

Omul simțește locul.

Ca să cunoști cu adevărat un om, trebuie să călătoriți împreună, spunea Mark Twain. Aș adăuga la vorbele maestrului că, pentru a cunoaște un loc, trebuie să-i fii prezentat de oamenii săi. Oricâte virtuți ar avea ghidurile tipărite, n-aș da un ghid în carne și oase nici pentru toată colecția Lonely Planet de la origini și până în prezent. Omul simțește locul.

Sunt 8 milioane de suflete în Londra. 8 milioane de perspective asupra metropolei. 8 milioane de trasee zilnice, de stiluri de viață, de rutine și de evadări, 8 milioane de interpretări ale aceleiași partituri, de comentarii pe același text. Orașul e atât de mare încât nimeni nu poate pretinde că-l cunoaște în întregime. Așa încât fiecare londonez trăiește într-un mozaic personal, subtil diferit de celelalte șapte milioane și ceva, ca o hartă esoterică în care fiecare reper fizic ascunde indicii către inima secretă a orașului.

Iulia

Născută în Iași, Iulia lucrase o vreme în presa locală, apoi urmase un curs de styling și se angajase la un salon din București. O moarte pe cât de absurdă pe cât de dureroasă în familie a determinat-o să plece departe. Și-a cumpărat primul bilet de avion ieftin pe care l-a găsit și a venit în capitala Regatului Unit cu o valijoară și niciun plan. O săptămână mai târziu, un stilist italian o angaja la salonul său proaspăt deschis, unde Iulia ar fi lucrat și azi, dar își luase liber ca să-mi poată arăta orașul.

– Iulia, vreau să văd Londra ta. Du-mă în locuri care înseamnă ceva pentru tine. Nu vreau neapărat atracții consacrate. Nu vreau să văd Londra așa cum e, ci așa cum o simți tu după doi ani de trăit aici. Crezi că se poate?
– Sigur că se poate, am făcut deja traseul pentru astăzi. Dar e mult de mers și, ca să ai energie, mai întâi trebuie să mănânci micul dejun.

Nu-mi cere să-ți recomand mâncăruri alese și restaurante gourmet, că nu-s în stare. Gastronomia e specialitatea Elenei, te rog să vorbești cu ea. Pentru mine, mâncarea e doar o necesitate, nicidecum o plăcere. Aș fi cel mai fericit om din lume dacă n-ar mai trebui să mănânc din când în când. Aștept cu frenezie tehnologia care va face să ne hrănim direct de la Soare. Aș fi sărit peste micul dejun, și peste prânz și peste cină, cu atât mai mult cu cât aveam mult de mers și de văzut. Dar nu se făcea să-mi contrazic călăuza de la prima oră a dimineții.

– Brad, azi nu ești de capul tău. Relaxează-te și lasă-mă să-ți am de grijă. Hai.

Del’Aziz

Londra Iuliei semăna cu Iulia însăși. Stilată, discretă, ospitalieră și ușor melancolică, o metropolă cu nostalgia mării și a vremurilor când pânzele corăbiilor și romanele lui Joseph Conrad – iar nu zgârie-norii din City ori thriller-ele despre criza financiară – conturau orizontul vieții pe malurile Tamisei.

Străduțele din Fulham erau populate cuvincios, fără excese de norod. Puținii trecători își plimbau în liniște câinii sau sacoșele reciclate din care se ițeau cozi de asparagus bio și baghete din făină integrală. Iulia trăia într-o vecinătate selectă.

Ne-am oprit în fața unei table negre pe care o mână grăbită scrisese “The Best Breakfast and Brunch in London”.

– Aici e. Hai să intrăm, să vezi de ce te-am adus.

Del’ Aziz e un lanț de localuri “deli” (prescurtarea de la delicatessen) căruia Time Out Magazine, The Independent și London Evening Standard îl laudă excelenta bucătărie middle eastern, patiseria de excepție și legendarul mic dejun, pe cât de rafinat pe atât consistent.

Interiorul restaurantului e o combinație între universul Fraților Grimm și nopțile Șeherezadei, cu accente de Kazantzakis și Tomasi di Lampedusa. Bezelele uriașe, cataiful, plăcintele cu mere și scorțișoară, feliile subțiri și măslinite de pizza, bruschetele, platourile cu brânză feta, cu șuncă de parma și cu somon, umplu pantagruelic rafturile din lemn de pin, finisat și lăcuit ca balustradele unei goelete. Și, deși personalul e tânăr și cam ex-sovietic, peste mese plutește duhul unei bunicuțe cipriote, gata să-i îmbrățișeze pe cei care au mâncat tot din farfurie și să-i dojenească pe cei care irosesc mâncarea.