În jurul Lumii, cu SkyTeam și Românii (ep. 4): Fetele umane ale Londrei.

Porțiile sunt mari ca distanța dintre Londra și Izmir. Ca să scăpăm de dojană, ne îndemnăm ca pisicile, împingând mâncarea de la unul la altul, pe măsură ce gurile termină de mestecat și se face loc pentru o nouă îmbucătură. Taman când simțim că n-o să putem dovedi niciodată urieșeniile, primim nesperate întăriri. Ruki, prietena și colega Iuliei, ni se alătură pentru un mic dejun deli.

Ruki

Ce contrast între zahărul pudră presărat pe plăcintele calde și poveștile aspre ale acestor fete! Raluca “Ruki” s-a născut în Mediaș, s-a făcut inginer și, pentru câțiva ani, a coordonat o echipă de muncitori care construiau hale metalice. Fix genul de job pentru o fată.

– E amuzant. Pe mine mă cheamă Macovei, pe Iulia – Macoviciuc, amicii de pe-aici ne zic “McCovey” și “McCoviciuc” și se miră că avem nume scoțiene.

Munca a trimis-o la Budapesta, unde Ruki s-a îndrăgostit de un rus care a luat-o cu el la Moscova. În capitala Rusiei a predat limba română, a iubit, s-a despărțit și s-a întors acasă pentru o vreme. Au urmat o școală de styling, o perioadă boem-artistică în Ardealul de baștină și un bilet de avion până la Londra. Aici, Ruki o întânește pe Iulia, Iulia o recomandă șefului ei și medieșeanca devine stilist la Londra.

– A, chiar, trebuie să trecem și pe la salon, își amintește Iulia.
– Păi nu ziceai că ți-ai luat liber?
– Ba da, dar trebuie să te tund, Bradule. Nu vezi ce-i în capul tău?

Așa am ajuns să mă tund la Londra și nu oriunde, ci la un salon de fițe dintre Fulham și Chelsea, două dintre cele mai spălate cartiere ale orașului. Iulia a găsit – ca nimeni altcineva înainte – un traseu ocolitor printre cele două vârtejuri care-mi trimit ciuful în toate direcțiile și mi-a dat, în sfârșit, o linie. Între timp părul a crescut la loc, nu mai stă în niciun fel. Aștept sezonul promoțiilor și zbor la Londra să mă tund.

– Să-ți fie de bine, Bradule.
– Să-mi fie, că arătos m-ai mai făcut.
– Și acum, să mergem în parc, să te vadă lumea.

De-a lungul Tamisei. Parcul Chihuahua.

Pe Ruki am lăsat-o la salon. Avea nu știu ce treabă la saună :-). În schimb, ni s-a alăturat Bogdan, fratele Iuliei, care venise recent la Londra în căutarea unui job de grafician 3D. Am pornit în pas zgribulit pe malul stâng al Tamisei, spre Marea Nordului. Vântul, care de dimineață abia adia, începuse să se întețească întinzând norii de la un capăt la celălalt al orizontului. Brrr…de ce renunțasem la blana de pe cap?

– Acesta este parcul. Hai să intrăm.
– Sigur e parc și nu curtea vreunui cetățean?
– Nu, nu, e parc public. Cel mai mic parc din Londra. Mie-mi place și am vrut să-l vezi și tu.

Parcul, dacă pot să-i spun așa, avea 10 metri pe 10, două băncuțe și un copăcel. Locul ideal ca să-ți alergi Chihuahua până îi iese sufletul.

– Cum se numește?
– Nu știu. Nici nu cred că are nume.
– Atunci îi vom spune Parcul Chihuahua.

Ne-am așezat pe cele două băncuțe și ne-am aprins câte o țigară. E o senzație plăcută și inedită să ai un parc mic, doar al tău, un parc prea mic pentru oameni care nu se cunosc. Tamisa curgea sleită, la fel ca nasurile noastre. Porumbeii și pescărușii zburătăciți de vânt își căutau cotlon sub streașinile depozitelor de peste drum. Singure, două echipaje de canotori vâsleau militărește înspre amonte, în perspectiva concursurilor universitare. Imensitatea haotică a Londrei dispăruse, puterea conjugată a râului care curgea spre mare și a vântului care curgea dinspre ea cauterizau plaga supurând de deșertăciuni și disperări a marelui oraș. Pacea care părăsise metropola se refugiase aici, în părculețul Chihuahua.

St. Katharine Docks. O mie de ani de bogăție.

“One of the best kept secrets in Central London”. Așa sună descrierea pe care proprietarul St. Katharine Docks, milionarul Nick Leslau, o face proaspetei sale achiziții. Docurile se află la doi pași de faimoasele Tower of London și Tower Bridge, dar turiștii grăbiți nu reușesc să le ghicească dincolo de gangul decorat cu picturi și fotografii.