În jurul Lumii, cu SkyTeam și Românii (ep. 4): Fetele umane ale Londrei.

Docurile au fost construite la începutul mileniului II, după ce Regele Edgar recompensase 13 dintre cavalerii săi cu tot atâția acri de teren destinați comerțului. Zgârie-norii, apartamentele de lux și yachturile milionarilor de azi nu reușesc să impresioneze bătrânele docuri, care au avut mai bine de o mie de ani să se acomodeze cu bogăția. Magaziile lor, acum transformate în restaurante gourmet sau galerii de artă, au adăpostit cândva fildeș, mătăsuri, porțelan, ceai și mirodenii aduse de corăbii de peste Atlantic sau Indian.

Era evident că Iuliei îi plăcea acest loc mai mult decât oricare altul. Sprijinită de balustradă, amușina vântul în căutarea veștilor de peste mări, ca o logodnică de corăbier. Parcă vedea locul pentru prima oară.

– Da, îmi place mult aici. Dar nu vin foarte des. Doar la ocazii speciale, ca să nu mă plictisesc.

Vorbele Iuliei m-au măgulit; eram, pentru prima oară în viața mea, o ocazie specială. M-am autosărbătorit cu o ceașcă de latte fierbinte. Iulia s-a smuls din reverie și și-a adus aminte că ocaziile speciale trebuie să mai și mănânce.

– Hai, că întârziem la masă.

Inamo. Cyber-restaurantul.

Am sărit dintr-un metrou într-altul ca niște căprioare. Călăuza mea știa pe de rost harta tube­-ului și ar fi putut să-ți dea zece combinații diferite ca să ajungi din A în B. B-ul nostru era cartierul Soho, pe ale cărui străduțe sclipitoare se afla și restaurantul unde aveam rezervare.

– Brad, îți place bucătăria fusion?
– Nu-ți face griji. După ce terminăm aici mergem să mâncăm ceva.

Intrând în Inamo, mi-am amintit fulgerător de faza pe care i-o făcusem, cu mulți ani în urmă, amicului meu Ștefan. Omul, școlit într-ale gastronomiei la Paris, se întorsese în București și deschisese un restaurant la marea artă culinară. Mergeam adesea la el împreună cu Bogdan, cu Aga și cu Chiță (Dumnezeu să-l ierte), care erau complet dependenți de măiestria lui Ștefan. Într-o seară, maestrul ne-a surprins cu un festin din care nu lipseau puii de baltă, melcii și alte sofisticăreli ale bucătăriei franțuzești. În timp ce prietenii mei înfulecau cu gemete de plăcere, am gustat și eu un pic și am lăsat furculița jos.

– Ce, Brăduț, nu-ți place? mă întreabă Ștefan îngrijorat.
– Ba da, maestre, e foarte bun, dar mi-e cam foame. Ce voiam să te întreb: poți să-mi faci și mie două sandvișuri cu șuncă și cașcaval?

Ștefan mi-a întins un cuțit și o franzelă și mi-a arătat drumul spre frigider.

– Du-te și fă-ți singur, că pe mine nu mă lasă inima. O să te țin minte pentru asta.

Și m-a ținut. Mă ține minte și azi, când și-a deschis deja al treilea restaurant. De câte ori mă vede, îmi arată frigiderul.

Înapoi la Inamo. Masa la care am luat loc funcționează ca un touchscreen. Meniul e proiectat direct pe tăblie. Miști cursorul, alegi un fel de mâncare și o fotografie a acestuia îți apare în farfurie, ca să vezi cum se asortează cu pofta momentului. E greu să aleg. “Mâncarea fusion e ca o cutie cu bomboane: nu știi niciodată ce-o să-ți pice” (Forest Gump). Meniul Inamo combină influențe thailandeze (în caz că-mi fusese dor), japoneze, chinezești și coreene. Din patru dubioșenii nu putea să iasă decât o mega-dubioșenie. Ochesc niște file de somon cu ceva. Proiectez în farfurie: o ditai ciozvârta. Bun. O să-mi țină de foame cel puțin două ore. Dau click și comanda pleacă la bucătărie.

– Ce ți-ai luat, Brad? A, asta? Atunci noi comandăm altceva, ca să împărțim din toate.
– Gata.

Zece minute mai târziu, Iulia și Bogdan aveau de împărțit cu mine o friptură de purcel cu nume grețos și gust divin, respectiv niște fructe de mare ce miroseau a karmă purificată. Eu n-aveam mare lucru de împărțit. Porția mea consta din trei degetare de carne, de aproximativ douăzeci de ori mai mici decât proiecția lor în farfurie.

De ce să fiu rău și s-o supăr pe Iulia. Inamo e un restaurant cu stil și caracter, un restaurant unic în lume, pe care ar fi păcat să-l ratezi dacă ajungi la Londra. Ți-l recomand deci călduros, după o masă copioasă.

Picadilly Circus. O seară publicitară.

Încă un click și nota se afișează pe masă. E enormă și nu mă refer la dimensiunile proiecției. Iulia scoate cardul și i-l dă ospătarului. Insist să contribui.

– Lasă, îmi faci tu cinste când o să vin în Thailanda.
– Ar trebui să te hrănesc un concediu întreg ca să compensăm.
– Vai, e aproape 7! Trebuie să ajungem la Picadilly Circus, că te-așteaptă Mădă.